Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Mecanicul și-a lăsat laveta pe bancul de lucru și s-a apropiat de prag, privindu-mă de parcă nu-i venea să creadă că mă vede din nou.
— Doamna Gina? Dumneavoastră sunteți?
Am încercat să-i recunosc chipul. Avea părul încărunțit și câteva riduri adânci în jurul ochilor, dar zâmbetul îmi părea cunoscut.
— Ne cunoaștem? am întrebat.
— Sunt Marius! Marius, băiatul care venea să învețe meserie aici, acum vreo douăzeci și cinci de ani!
Am rămas cu gura întredeschisă.
— Marius? Tu ești?
— Eu sunt, doamnă Gina!
A zâmbit larg și mi-a întins mâna.
— Nu-mi vine să cred! Câți ani au trecut!
I-am strâns mâna, emoționată.
Îmi aminteam de un băiat slab, mereu grăbit, care încurca la început codurile pieselor și venea la magazie să mă întrebe ce trebuie să ducă mecanicilor.
Acum era un bărbat în toată firea.
Monica ne privea nedumerită.
— Stați puțin. De unde vă cunoașteți?
Marius s-a întors spre ea.
— Doamna Gina a lucrat aici douăzeci și cinci de ani. Era magazionera noastră de piese.
— Aici? a întrebat Monica.
— Chiar aici. Pe vremea când eu abia învățam să țin o cheie în mână, dumneaei știa codurile pieselor și modelele de mașini mai bine decât mulți dintre noi.
Am zâmbit stânjenită.
— Hai, Marius, că exagerezi.
— Nu exagerez deloc. Dacă nu găseam o piesă, veneam la dumneavoastră. Și de multe ori ne scoteați din încurcătură.
Monica și-a mutat privirea spre carnetul vechi pe care îl țineam.
— Dar mie nu mi-ați spus că ați lucrat într-un service.
— Nu m-ai întrebat niciodată, Monica.
Marius a privit spre mașina parcată afară.
— Doamnă Gina, spuneați ceva despre zgomotul motorului?
— Da. Se aude un huruit metalic, mai ales când pornește aerul condiționat. La relanti se aude mai încet.
— Asta poate indica o problemă la sistemul de accesorii. Trebuie să verificăm cureaua, rolele și celelalte componente.
Monica a intervenit imediat.
— Deci știe ce are?
— Nu încă, doamnă. Doamna Gina a observat un simptom important. Diagnosticul îl stabilim după verificare.
Apoi s-a întors spre mine.
— Haideți înăuntru, doamnă Gina. Nu vă las să stați pe pragul atelierului în care ați muncit atâția ani.
Am ezitat.
— Nu vreau să încurc.
— Dumneavoastră? Nici vorbă!
Monica și-a aranjat paltonul.
— Bine, atunci putem începe? Sunt deja în întârziere.
Marius a rămas lângă ușă.
— Înainte să preiau mașina, aș vrea să lămurim ceva.
— Ce anume?
— Am auzit cum i-ați vorbit doamnei Gina.
Monica s-a înroșit.
— Este soacra mea. Nu cred că trebuie să vă amestecați în discuțiile noastre.
— Nu mă amestec în familia dumneavoastră. Dar aici nu accept ca cineva să fie umilit pentru vârstă sau pentru meseria pe care a avut-o.
Am simțit că mi se pune un nod în gât.
— Marius, nu este nevoie să faci asta pentru mine.
— Ba este nevoie să vă spun că sunteți binevenită.
S-a întors din nou spre Monica.
— Nu voi începe verificarea până nu lămurim dacă doamna Gina poate intra și participa la discuție fără să fie jignită.
Monica a oftat.
— Bine, poate să intre. Mulțumită?
Marius nu a răspuns imediat.
Eu am privit-o pe nora mea.
— Monica, nu vreau să te fac de râs. Dar m-ai rugat să vin cu tine, apoi mi-ai spus să stau afară ca să nu creadă lumea că ai venit cu o bătrână.
— Eram stresată, mamă Gina.
— Știu că erai stresată. Dar eu nu sunt o rușine pentru tine.
Monica a coborât privirea.
— Îmi pare rău, a spus încet.
— Pentru ce? am întrebat.
A rămas câteva clipe tăcută.
— Pentru că v-am vorbit urât și v-am lăsat pe prag. Nu trebuia să fac asta.
Am încuviințat.
— Îți accept scuzele, Monica. Dar sper să nu se mai repete.
Marius a făcut un pas înapoi și ne-a invitat în atelier.
— Acum putem să ne ocupăm de mașină.
Monica a intrat prima, dar de data aceasta s-a oprit și m-a așteptat.
Marius a preluat cheile și a dus mașina în zona de verificare.
Ne-a rugat să rămânem într-un loc sigur, departe de elevator și de sculele mecanicilor.
După câteva verificări, a pornit motorul și a ascultat zgomotul.
Apoi a controlat componentele sistemului de accesorii.
— Doamnă Gina, ați avut dreptate că zgomotul vine din zona aceea.
Monica s-a apropiat.
— Deci ce are?
— Una dintre rolele de ghidare este uzată și produce huruitul. Trebuie înlocuită și trebuie verificată și starea curelei.
Am privit spre mașină.
— Mă gândeam că poate fi o rolă. Zgomotul mi se părea cunoscut.
Marius a zâmbit.
— N-ați uitat meseria, doamnă Gina.
— Eu nu am fost mecanic, Marius. Dar am lucrat atâția ani printre piese, încât am învățat câte ceva.
— Și ne-ați ajutat de multe ori să găsim ce trebuia.
Monica asculta fără să mai intervină.
Marius i-a explicat ce piese trebuiau înlocuite, cât ar costa și cât timp ar dura lucrarea.
Nu a început reparația până când Monica nu și-a dat acordul pentru deviz.
În timp ce așteptam, nora mea s-a așezat lângă mine.
— Mamă Gina, chiar ați lucrat douăzeci și cinci de ani aici?
— Da, Monica.
— Și de ce n-ați mai povestit despre asta?
Am zâmbit trist.
— Pentru că, de fiecare dată când încercam să-ți spun ceva despre lucrurile pe care le știu, îmi răspundeai că nu sunt vremurile mele.
A rămas tăcută.
— Eu nu m-am gândit că vă pricepeți la mașini.
— Nu trebuie să mă pricep la toate. Dar nici nu înseamnă că nu știu nimic doar pentru că am șaizeci și trei de ani.
Monica și-a privit mâinile.
— Aveți dreptate.
Nu am mai spus nimic.
Nu voiam să o pedepsesc pentru greșeala ei.
Dar nici nu mai voiam să mă prefac că nu mă dor vorbele pe care mi le arunca uneori.
După ce mașina a fost reparată, Marius ne-a explicat ce verificări făcuse și ne-a înmânat documentele lucrării.
Monica a achitat factura.
La plecare, mecanicul mi-a strâns mâna.
— Doamnă Gina, mă bucur că v-am revăzut. Să mai treceți pe la noi.
— Și eu mă bucur, Marius. Să fii sănătos!
Am ieșit împreună cu Monica.
De data aceasta, nora mea nu a mai mers înaintea mea fără să se uite înapoi.
Mi-a deschis portiera și a așteptat să urc.
Pe drum, motorul nu mai făcea zgomotul acela metalic.
Monica a condus câteva minute în liniște.
Apoi mi-a spus:
— Mamă Gina, îmi pare rău că v-am făcut să vă simțiți nedorită.
Am privit-o.
— Îți mulțumesc că îmi spui asta.
— Nu mi-am dat seama cât de urât sună unele lucruri pe care vi le spun.
— Eu mi-am dat seama de fiecare dată, Monica.
A strâns volanul cu ambele mâini.
— O să încerc să fiu mai atentă.
— Atât îți cer. Nu trebuie să fim de acord în toate, dar putem să ne vorbim cu respect.
Când am ajuns acasă, Daniel ne aștepta.
— Ei, ați rezolvat mașina?
Monica a încuviințat.
— Da. Și mama ta a avut dreptate în legătură cu zgomotul.
Daniel s-a uitat surprins spre mine.
— Serios?
— Serios, a răspuns Monica. Mecanicul o cunoștea de când lucra acolo.
Fiul meu a zâmbit.
— Păi normal că o cunoștea. Mama a lucrat o viață printre piese auto.
Monica a coborât privirea.
— Eu nu știam.
Daniel a privit-o atent.
— Nu te-ai gândit niciodată să o întrebi?
Nora mea nu a răspuns imediat.
Apoi i-a povestit singură ce se întâmplase la intrarea în service și cum îmi ceruse iertare în fața lui Marius.
Daniel a ascultat-o fără să o întrerupă.
— Monica, mama nu trebuie să demonstreze că se pricepe la ceva ca să fie tratată frumos.
— Știu. Am greșit.
Am simțit o ușurare pe care nu o mai trăisem de mult.
Nu pentru că avusesem dreptate în legătură cu mașina.
Ci pentru că, în sfârșit, cineva din familia mea înțelegea că vârsta nu mă făcea mai puțin demnă de respect.
În seara aceea am pus carnetul vechi cu piese înapoi în sertar.
L-am răsfoit câteva minute înainte să-l închid.
Pe unele pagini erau coduri scrise cu pixul, pe altele mici observații despre furnizori și modele de mașini.
Era o parte din viața mea.
O viață în care muncisem cinstit, învățasem lucruri și ajutasem oameni.
Nu aveam de ce să mă rușinez de ea.
Și nici nu mai voiam să accept să fiu lăsată pe pragul unei uși doar pentru că eram bătrână.
Voi ați fi iertat o noră care v-a umilit în fața unui mecanic, după ce a aflat că tocmai dumneavoastră cunoșteați atelierul mai bine decât ea?