Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Am strâns-o pe Ilinca în brațe și am simțit cum mi se oprește inima. Fetița mea nu deschidea ochii, iar fumul cobora tot mai mult dinspre tavan.
— Petre! Ilinca nu se trezește! am strigat din toate puterile.
Soțul meu a apărut în ușă, cu o haină trasă peste gură și nas.
— Ieși cu Andrei! O iau eu!
— Nu plec fără ea!
— Mariana, trebuie să-i scoatem pe amândoi! Acum!
Mi-am dat seama că avea dreptate. L-am apucat pe Andrei de mână și ne-am aplecat cât am putut de jos, unde aerul era ceva mai puțin încărcat de fum. Am traversat holul aproape pe pipăite.
Când am ajuns în curte, aerul rece mi-a lovit fața. Andrei tușea și plângea.
— Mamă, unde e Ilinca?
— Vine cu tata, iubitul meu. Vine imediat.
Dar secundele treceau, iar Petre nu apărea.
Dinspre magazie se auzeau pocnituri. Flăcările cuprinseseră acoperișul anexei și ajunseseră la streașina casei.
Florica continua să guițe lângă poarta țarcului, izbind lemnul cu trupul ei masiv.
— Petre! am strigat din nou.
În sfârșit, l-am văzut ieșind din casă, cu Ilinca în brațe. Avea fața înnegrită de fum și se clătina.
Am alergat spre ei.
— Ilinca! Mama e aici!
Petre a așezat-o cu grijă pe o pătură, într-un loc ferit de fum. Fetița respira, dar era somnolentă și tușea slab.
Am sunat imediat la 112. Am spus că avem un incendiu și că doi copii și doi adulți fuseseră expuși la fum. Dispecerul ne-a cerut să rămânem afară, la distanță de clădire, și ne-a dat indicații până la sosirea echipajelor.
Petre voia să se întoarcă după acte și după câteva lucruri din casă.
— Nu te duci nicăieri! i-am spus. Suntem toți patru aici. Restul se poate înlocui.
Atunci Andrei m-a tras de mânecă.
— Mamă, Florica! O să ardă și ea!
M-am întors spre țarc. Focul era încă la câțiva metri de adăpost, dar fumul se îndrepta spre el.
Nu puteam lăsa animalul acolo.
Poarta exterioară a țarcului se deschidea spre grădină, departe de magazia care ardea. Am văzut că puteam ajunge la zăvor fără să trec prin fum sau să mă apropii de flăcări.
— Rămâneți aici! i-am spus lui Petre.
Am alergat până la poartă, am tras zăvorul și m-am retras imediat.
Florica a ieșit în fugă, a traversat grădina și s-a oprit lângă gardul din spate, unde zăpada era neatinsă.
— Du-te, Florico! Du-te departe!
Scrofița s-a îndepărtat câțiva pași, apoi a început să scormonească zăpada cu râtul, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.
Am izbucnit în plâns.
Vecinii au ieșit din case, atrași de zgomot și de flăcări. Cineva a adus pături, iar o vecină s-a așezat lângă Andrei și l-a învelit.
La scurt timp au sosit pompierii și echipajul medical. Pompierii au început intervenția, iar noi am fost preluați pentru evaluare.
Ilinca a fost transportată la spital, împreună cu noi. Medicii au verificat starea tuturor, fiindcă inhalarea fumului poate avea urmări chiar și atunci când cineva pare să-și revină.
Fetița mea a rămas sub supraveghere. În dimineața de Crăciun era trează și vorbea cu noi, deși încă obosită.
— Mamă, de ce suntem la spital? m-a întrebat.
I-am mângâiat părul.
— A fost un incendiu acasă, iubita mea. Dar acum ești în siguranță.
— Și Florica?
— Florica este bine. A ieșit în grădină.
Ilinca a zâmbit slab.
— Știam eu că e o scrofiță deșteaptă.
Am sărutat-o pe frunte și am plâns fără să mă mai ascund.
În aceeași zi, Vasile a venit la spital. Avea ochii roșii și ținea în mână o pungă cu haine curate pentru copii.
— Mariana, am auzit ce s-a întâmplat. Petre mi-a spus că Florica v-a trezit.
Am încuviințat.
— Dacă nu făcea gălăgie, poate că mai dormeam. Nu știu cât timp am fi avut până să observăm fumul.
Vasile a rămas tăcut, apoi și-a coborât privirea.
— Eu am râs de tine de Ignat. Ți-am spus că ești nebună că ții porcul. Îmi pare rău.
— Nu trebuie să-mi dai dreptate pentru că s-a întâmplat o nenorocire, Vasile.
— Nu pentru asta îți spun. Mi-am bătut joc de ceva ce era important pentru tine și pentru copii. N-aveam dreptul.
Pentru prima dată de când îl cunoșteam, cumnatul meu nu încerca să aibă ultimul cuvânt.
După ce medicii ne-au permis să plecăm, ne-am întors să vedem ce mai rămăsese din gospodărie.
Magazia fusese distrusă aproape complet, iar o parte din acoperișul casei era arsă. Camera copiilor avea pereții afumați și nu mai putea fi folosită până la reparații.
Pompierii ne-au explicat că incendiul pornise, cel mai probabil, de la o defecțiune a instalației electrice din anexă. Urma să primim concluziile oficiale după verificări.
În primele zile am locuit la Vasile și la soția lui, Anica. Cumnatul meu ne-a ajutat să găsim un electrician autorizat și să evaluăm pagubele.
Vecinii au adus materiale, iar câțiva oameni din familie au venit să ajute la curățarea curții, după ce zona a fost declarată sigură.
Florica fusese mutată temporar într-un adăpost gol, la un vecin. Când am mers să o vedem, Andrei a alergat spre gard.
— Florico! Noi suntem!
Scrofița s-a apropiat imediat, guițând și mișcându-și urechile.
Ilinca, încă slăbită, a întins mâna spre ea.
— Mamă, dacă o tăiam de Ignat, cine ne mai trezea?
M-am uitat la Petre. Niciunul dintre noi n-a răspuns imediat.
— Nu putem ști ce s-ar fi întâmplat, i-am spus. Dar știm că în noaptea aceea am auzit-o și ne-am trezit la timp.
Andrei a mângâiat-o pe Florica pe spate.
— Eu cred că a vrut să ne cheme.
— Poate că s-a speriat de fum și de foc, a spus Petre. Animalele simt pericolul și reacționează. Important este că am auzit-o.
Nu aveam nevoie să cred că Florica înțelesese ce se întâmpla în camera copiilor. Era suficient că zgomotul ei ne scosese din somn.
În lunile următoare am reparat casa. N-a fost ușor. Am cheltuit economiile puse deoparte pentru primăvară și am renunțat la câteva lucruri pe care plănuiserăm să le cumpărăm.
Dar copiii erau bine, iar asta conta mai mult decât orice mobilă sau acoperiș.
Când am refăcut magazia, Petre a construit țarcul Floricăi mai departe de casă, cu un adăpost solid și o poartă care se putea deschide repede în caz de urgență.
Am verificat și instalația electrică din întreaga gospodărie. În casă am montat detectoare de fum, iar copiii au învățat ce trebuie să facă dacă se declanșează alarma.
Într-o seară de primăvară, Vasile a venit să ne ajute la repararea gardului. S-a oprit lângă țarc și a privit-o pe Florica.
— Ei, Mariana, cred că anul acesta nici nu mai îndrăznesc să te întreb ce faci cu porcul.
Am zâmbit.
— Nici nu trebuie. Știi deja răspunsul.
Vasile a râs, apoi a scos din buzunar câteva mere și le-a lăsat în găleata pregătită pentru hrana scrofiței.
— Să trăiască Florica, atunci.
În decembrie următor, când a venit din nou Ignatul, nimeni din familie nu a mai pomenit despre sacrificarea ei.
Copiii au împodobit poarta țarcului cu o fundă roșie, prinsă sus, unde animalul nu putea ajunge la ea. Petre a pus paie proaspete, iar eu i-am dus Floricăi porția obișnuită de hrană.
În seara de Ajun am stat lângă brad, în casa reparată. Ilinca și Andrei au cântat aceleași colinde ca în anul dinainte.
La culcare, Ilinca m-a întrebat dacă mi-a mai fost frică de atunci.
— Da, iubita mea. Uneori încă îmi amintesc noaptea aceea și mă sperii.
— Dar acum avem alarma.
— Avem. Și știm ce trebuie să facem dacă apare vreun pericol.
Fetița s-a gândit puțin.
— Și o avem pe Florica.
Am zâmbit și am învelit-o.
— Da. O avem și pe Florica.
În noaptea aceea am dormit liniștiți. Scrofița rămăsese în adăpostul ei, copiii erau în paturile lor, iar casa era caldă.
De Ignat, unii râseseră de mine fiindcă refuzasem să sacrific un animal pe care îl crescusem cu drag. În noaptea de Crăciun, guițatul acelui animal ne trezise înainte ca incendiul să cuprindă casa.
Nu știu dacă Florica ne-a salvat din instinct sau din întâmplare. Știu doar că, atunci când am auzit-o lovind poarta țarcului, m-am ridicat din pat și am descoperit focul.
Iar pentru mine, Petre, Andrei și Ilinca, Florica n-a mai fost niciodată doar scroafa din curte. A rămas animalul pe care îl cruțaserăm de Ignat și al cărui strigăt ne dăduse șansa să petrecem încă un Crăciun împreună.