Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Am rămas cu telefonul la ureche, încercând să înțeleg ce îmi spusese mătușa Elena. După douăzeci și șase de ani, mama apăruse din senin și vorbea despre un adevăr pe care trebuia să-l aflu înainte să fie prea târziu.
— Mătușă, ai deschis plicul?
— Nu, Cristina. Este pe numele tău. Dar Adriana era foarte tulburată. Mi-a spus că nu știe dacă vei accepta să o asculți.
Am mers la Elena în aceeași seară. Dumitru mi-a deschis ușa și m-a îmbrățișat, așa cum făcea de când eram copil.
Pe masa din sufragerie mă aștepta un plic alb, cu numele meu scris de mână.
Înăuntru erau o scrisoare și câteva fotografii. În prima fotografie, mama apărea lângă un băiat adolescent. Pe spate scria: “Cristina, el este fratele tău, Radu.”
Am recunoscut imediat numele. Știam de existența lui încă de când aveam doisprezece ani, dar nu îl întâlnisem niciodată.
Am desfăcut scrisoarea.
Mama îmi povestea că mariajul ei cu Sorin se destrămase. După ani în care își construise viața în jurul lui și al băiatului lor, rămăsese singură. Sorin plecase, iar Radu, acum în vârstă de douăzeci și doi de ani, se mutase separat.
Mai scria că fusese diagnosticată cu o boală gravă și că urma să înceapă tratamentul.
Ultimele rânduri m-au făcut să-mi încleștez degetele pe hârtie.
“Nu îți cer să mă ierți. Dar mi-e frică să nu mor fără să-ți spun că am greșit. Te-am lăsat pentru că am vrut o viață mai ușoară. Mi-am spus că Elena te va crește bine și că, într-o zi, vei înțelege. Adevărul este că am fost egoistă.”
Am pus scrisoarea jos.
— Deci acum, când nu mai are pe nimeni lângă ea, și-a amintit că are o fiică, am spus.
Elena s-a așezat lângă mine.
— Nu știu ce este în sufletul ei, Cristina. Știu doar ce ai trăit tu.
— Tu ai fost acolo când am avut febră. Tu ai venit la serbări. Tu m-ai învățat să-mi prind părul și ai stat lângă mine când am plâns după mama.
— Și aș face totul din nou, mi-a răspuns.
Am îmbrățișat-o și am plâns ca în copilărie.
În următoarele zile nu am răspuns apelurilor Adrianei. Îmi era teamă că, dacă o auzeam, avea să se trezească în mine fetița de opt ani care încă aștepta să fie luată acasă.
Într-o seară, soțul meu, Florin, m-a găsit privind fotografiile din plic.
— Te gândești să o întâlnești?
— Nu știu. O parte din mine vrea să-i spun cât m-a durut. Alta se întreabă dacă are rost.
— Nu trebuie să hotărăști pentru ea. Hotărăște pentru tine.
Am decis să-i trimit un mesaj. I-am spus că accept o singură întâlnire, într-un loc public, fără promisiuni și fără să o implic pe Ana.
Ne-am văzut într-o cafenea liniștită. Adriana avea cincizeci și cinci de ani. Părul îi încărunțise, iar chipul îi era mai obosit decât în fotografiile pe care le păstrasem.
Când m-a văzut, s-a ridicat brusc.
— Cristina, fata mea…
— Te rog să nu mă îmbrățișezi, am spus.
S-a oprit și s-a așezat la loc.
— Îmi pare rău.
— Pentru ce anume?
A început să plângă.
— Pentru că te-am lăsat. Pentru că am mințit când ți-am promis că mă întorc.
— Și pentru toate zilele în care ai fi putut să mă cauți, dar nu ai făcut-o?
— Da. Pentru toate.
Am privit-o drept în ochi.
— Când aveam nouă ani, m-ai întrebat dacă sunt cuminte. Eu credeam că, dacă sunt suficient de cuminte, o să vii după mine. La cincisprezece ani am înțeles că fratele meu putea locui cu tine, dar eu nu. La absolvire am căutat chipul tău printre părinți, deși știam că n-o să fii acolo.
Adriana își ștergea lacrimile cu un șervețel.
— Sorin nu voia să te aduc acolo. Spunea că ne va fi greu cu doi copii.
— Sorin nu era mama mea. Tu erai.
A coborât privirea.
— Ai dreptate. Eu am ales să nu te iau. Nu pot da vina pe el.
Am rămas tăcute câteva clipe.
— De ce ai venit tocmai acum? am întrebat.
— Pentru că m-am îmbolnăvit și mi-am dat seama cât timp am pierdut.
— Ai nevoie de bani? De cineva care să te îngrijească?
— Nu. Am economii și am unde să locuiesc. Radu mă ajută cu drumurile la medic. Voiam să te văd înainte să fie prea târziu.
Am ascultat-o, dar nu am simțit ușurarea pe care poate o așteptase. Boala ei era tristă, însă nu putea șterge copilăria mea.
— Nu pot să-ți promit că vom avea o relație, i-am spus. Și nu vreau să o cunoști pe Ana acum.
— Înțeleg.
— Dacă vom mai vorbi, va fi pentru că eu aleg asta. Nu pentru că te-ai întors și ai nevoie să fii iertată.
Adriana a încuviințat.
Ne-am despărțit fără îmbrățișări. Pentru prima dată, eu eram cea care hotăra când pleacă.
În lunile următoare am schimbat câteva mesaje. Mama îmi scria despre tratament, dar am rugat-o să nu-mi trimită zilnic vești și să nu-mi ceară întâlniri la care nu eram pregătită să merg.
Mi-a respectat dorința.
Am vorbit și cu Radu. Nu era vinovat pentru alegerile mamei noastre. Mi-a spus că aflase despre mine abia în adolescență și că încercase de mai multe ori să o convingă să mă contacteze.
Am început să ne cunoaștem încet, fără să ne prefacem că am crescut împreună.
Într-o duminică, am mers cu Florin și Ana la Elena și Dumitru. Mătușa pregătise plăcinte, iar unchiul o învăța pe fetița mea să planteze bulbi de flori.
Ana a alergat spre mine cu mâinile murdare de pământ.
— Mami, bunicul Dumitru spune că florile ies la primăvară dacă avem grijă de ele!
Am privit spre omul care mă învățase și pe mine să am răbdare. Avea acum șaizeci și unu de ani, iar Elena șaizeci și unu.
Mi-am dat seama că ei nu mă făcuseră niciodată să mă simt o povară. Nu așteptaseră să devin adult ca să mă iubească și nu-mi ceruseră nimic în schimb.
În seara aceea, după ce Ana a adormit, le-am spus că mă întâlnisem cu Adriana.
— Și cum a fost? m-a întrebat Dumitru.
— Greu. Dar cred că aveam nevoie să-i spun ce am ținut în mine atâția ani.
Elena mi-a strâns mâna.
— Orice hotărăști de acum înainte, noi suntem aici.
Am zâmbit printre lacrimi.
— Știu. Tocmai de aceea am putut să cresc fără să mă pierd.
Adriana a continuat tratamentul. Au existat perioade mai bune și perioade dificile, iar medicii au urmărit evoluția bolii. Am mai întâlnit-o de două ori în anul următor. Nu am devenit apropiate, dar am reușit să vorbim fără să ne rănim la fiecare propoziție.
Nu i-am spus niciodată că totul era uitat. Nu era adevărat. I-am spus însă că nu mai vreau să-mi petrec viața așteptând explicații pentru ceea ce nu se mai putea schimba.
Pe Ana am lăsat-o să crească înconjurată de oamenii care o iubeau și erau prezenți în viața ei. Când avea să fie suficient de mare, urma să-i explic și restul poveștii familiei noastre.
Într-o zi, am găsit într-un sertar vechiul caiet cu desene pe care îl pregătisem pentru mama când aveam opt ani. Pe prima pagină desenasem o casă, două femei și o fetiță care ținea un balon roșu.
Sub desen scrisesem cu litere stângace: “Când vine mama, mergem acasă.”
Am rămas mult timp privind acele cuvinte.
Apoi am închis caietul și l-am pus lângă fotografiile cu Elena și Dumitru de la absolvirea mea.
Mama care mă născuse plecase când aveam opt ani. Mama care mă crescuse rămăsese lângă mine în fiecare zi.
Nu puteam schimba trecutul și nici nu aveam nevoie să-l înfrumusețez. Puteam doar să aleg ce fel de mamă voi fi eu pentru Ana.
Iar în seara aceea, când fetița mea m-a strigat din dormitor, m-am dus imediat la ea. M-a întrebat dacă voi fi acasă când se trezește.
— Da, iubita mea, i-am răspuns. Sunt aici.
Și am rămas lângă ea până a adormit, așa cum Elena rămăsese cândva lângă mine.