Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Am strâns telefonul în mână și l-am întrebat pe avocat ce descoperise.
— Sora dumneavoastră pregătește o declarație prin care părinții confirmă că i-ați permis să locuiască în apartament pe termen nedeterminat. Vrea să o folosească pentru a susține că are acordul proprietarei.
— Dar eu i-am spus clar că nu are voie!
— Știu. Tocmai de aceea trebuie să păstrăm mesajele și înregistrările. O declarație semnată de părinți nu poate înlocui consimțământul dumneavoastră și nu îi conferă drept de proprietate.
Am simțit o ușurare de scurtă durată. Nu-mi pierdusem apartamentul, dar familia mea încerca să mă pună în fața faptului împlinit.
— Și ce fac acum?
— Veniți acasă. Vom documenta starea locuinței și le vom cere oficial să o elibereze. Dacă refuză, urmăm procedurile legale.
Am ajuns în țară a doua zi. Avocatul mă aștepta în apropierea blocului. Am urcat împreună până la etajul meu și am sunat la ușă.
Daniela a deschis după câteva minute.
— Corina? Credeam că te întorci peste două săptămâni!
— M-am întors mai devreme. Vreau să intru în apartamentul meu.
A privit spre avocat, apoi s-a dat la o parte.
În sufragerie erau jucării, haine și cutii desfăcute. Fotografiile mele fuseseră mutate de pe rafturi, iar în dormitorul principal găseam acum lucrurile Danielei și ale lui Marius.
Ușa biroului avea broasca ruptă. Calculatorul de serviciu era pe podea, lângă o cutie cu jucării.
— Cine a mutat calculatorul? am întrebat.
— Marius. Aveam nevoie de spațiu pentru băieți.
— V-am spus că nu aveți voie să intrați acolo!
— Corina, nu s-a întâmplat nimic. Nu l-am pornit.
Am fotografiat încăperea fără să ating echipamentul. Avocatul a consemnat deteriorările, iar eu am transmis imaginile responsabilului de la serviciu. Firma urma să verifice dispozitivul și să stabilească dacă existase vreun incident de securitate.
— Daniela, vreau să plecați, i-am spus.
— Unde să mergem? Nu avem altă locuință!
— V-am oferit bani pentru garanția unei chirii. Ai refuzat.
— Pentru că aici nu trebuie să plătim nimic!
Am rămas cu ochii la ea.
— Deci despre asta este vorba. Nu că nu aveți unde locui, ci că vreți să locuiți gratis în casa mea.
Daniela și-a încrucișat brațele.
— Tu ai bani. Noi avem doi copii. Nu înțeleg de ce nu poți face un sacrificiu pentru familie.
— Am făcut sacrificii doisprezece ani. Am lucrat departe de casă ca să plătesc apartamentul. Nu am muncit pentru ca altcineva să hotărască în locul meu.
În acel moment au sosit părinții noștri. Tata a intrat primul, cu o expresie supărată.
— Corina, chiar ai venit cu avocatul împotriva surorii tale?
— Am venit cu avocatul pentru că mi-ați schimbat yala și mi-ați forțat biroul.
Mama a început să plângă.
— Suntem familia ta. Cum poți să ne faci asta?
Avocatul a scos din mapă un plic și i l-a întins tatălui meu.
— Vă rog să citiți documentul înainte să continuăm.
Tata a deschis plicul. Înăuntru era o notificare scrisă, însoțită de copii ale mesajelor prin care refuzasem explicit mutarea Danielei.
Pe ultima pagină apăreau fotografii ale broaștei schimbate și ale ușii forțate.
— Ce înseamnă toate astea? a întrebat tata.
— Înseamnă că fiica dumneavoastră nu și-a dat acordul pentru ocuparea apartamentului, a explicat avocatul. Vă solicităm să încetați orice intervenție asupra locuinței și să cooperați pentru eliberarea ei. Dacă situația nu se rezolvă voluntar, vor urma demersurile legale corespunzătoare.
Tata s-a uitat la mine, apoi la Daniela.
— Dar tu mi-ai spus că sora ta o să accepte după ce vă mutați!
— Așa am crezut, a murmurat Daniela.
— Și declarația pe care voiai să o semnăm?
Daniela n-a răspuns.
— Ce declarație? a întrebat mama.
Am scos telefonul și le-am arătat înregistrarea. Se vedea limpede cum Daniela le cerea să semneze că eu îi permisesem să locuiască acolo.
Mama și-a dus mâna la gură.
— Daniela, ne-ai pus să mințim?
— Voi ați vrut să mă ajutați!
— Să te ajutăm, da, a răspuns tata. Nu să spunem că sora ta a fost de acord când ea ne-a spus nu.
Pentru prima dată, tata părea să înțeleagă ce făcuseră. S-a așezat pe marginea canapelei și a rămas tăcut.
Am stabilit ca Daniela și Marius să înceapă imediat căutarea unei locuințe și să elibereze apartamentul într-un termen scurt, consemnat în scris. Nu am încercat să-i scot cu forța și nici să le arunc lucrurile.
Marius a venit seara de la serviciu. Când a văzut notificarea, s-a supărat, dar a acceptat că nu puteau rămâne acolo împotriva voinței mele.
— O să găsim o chirie, i-a spus Danielei. Trebuia să facem asta de la început.
În următoarele zile, părinții i-au primit temporar pe copii cât timp Daniela și Marius vizionau apartamente. Eu am stat la o prietenă, fiindcă nu voiam să împart locuința cu ei în mijlocul conflictului.
După o săptămână, au găsit un apartament cu două camere. Era mai mic decât al meu, dar chiria se încadra în veniturile lor.
Le-am oferit din nou să-i ajut cu garanția, sub forma unui împrumut scris. De data aceasta au acceptat.
În ziua mutării, Daniela mi-a predat cheile. Am verificat împreună camerele și am notat deteriorările.
Broasca biroului trebuia înlocuită, iar ușa avea nevoie de reparații. Calculatorul fusese verificat de firma mea și, din fericire, nu se constatase acces neautorizat la date. Totuși, echipamentul trebuia reparat, iar costurile urmau să fie stabilite.
Daniela și Marius au acceptat să suporte pagubele provocate. Am convenit să le achite în rate, după ce am primit devizele.
Înainte să plece, sora mea s-a oprit în prag.
— Corina, chiar crezi că am vrut să-ți fac rău?
— Cred că ai vrut să-ți fie ție bine și nu te-a interesat ce mi se întâmplă mie.
A coborât privirea.
— Îmi pare rău.
— Sper să înțelegi de ce nu mai pot avea aceeași încredere în tine.
Nu ne-am îmbrățișat. Nu era momentul.
După ce au plecat, am chemat un lăcătuș și am schimbat din nou încuietorile. De data aceasta, cheile au rămas numai la mine.
Părinții m-au vizitat câteva zile mai târziu. Tata a adus o cutie cu lucrurile mele pe care Daniela le mutase în debara.
— Corina, am greșit, mi-a spus. Am crezut că, dacă ai mai mult decât sora ta, e firesc să împarți.
— Împart când aleg eu, tată. Nu când hotărăște altcineva.
— Ai dreptate.
Mama a început să plângă, dar de data aceasta nu mi-a cerut să renunț la supărare pentru liniștea familiei.
Au trecut câteva luni. Daniela și Marius și-au plătit primele rate pentru reparații, iar eu am revenit la programul meu obișnuit de lucru.
Nu ne-am împăcat peste noapte. Vorbeam rar, dar fără jigniri. Când Daniela îmi cerea ceva, aștepta răspunsul și îl respecta, chiar dacă era negativ.
Într-o seară, înainte să plec din nou la muncă, m-am așezat în sufrageria mea. Fotografiile erau la locul lor, biroul era reparat, iar încuietoarea funcționa.
Am privit camera de supraveghere din colțul încăperii și mi-am amintit ziua în care sora mea îmi spusese că va locui acolo și că eu trebuie să mă descurc la întoarcere.
Nu mi-aș fi imaginat vreodată că voi avea nevoie de înregistrări și de avocat ca să-mi conving propria familie să-mi respecte casa.
Dar apartamentul era din nou al meu, nu doar în acte, ci și în realitate. Iar cei dragi începuseră să înțeleagă că ajutorul oferit din iubire nu poate fi luat cu forța.