Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Am rămas cu telefonul lipit de ureche, încercând să înțeleg ce tocmai îmi spusese nepoata mea. Mariana stătea lângă mine, iar pe masă erau cele două sacoșe cu daruri pe care le cărasem prin ger.
— Daria, iubita bunicii, despre ce bani vorbești?
— Despre banii pe care i-ai trimis de ziua mea. Tata ne-a spus că nu ai trimis nimic, dar eu am găsit într-un sertar un plic pe care scria numele meu. Înăuntru era o felicitare de la tine.
Mi-am dus mâna la gură.
Cu două luni înainte, îi dădusem lui Adrian 300 de lei pentru ziua Dariei. Îi cumpărasem și o carte, pe care o împachetasem împreună cu o felicitare.
— Daria, eu i-am dat tatălui tău bani și un cadou pentru tine. Am crezut că le-ai primit.
— Am primit o carte, dar tata a spus că este de la el și de la mama. Felicitarea ta am găsit-o abia ieri.
Am închis ochii. Nu înțelegeam de ce fiul meu ar fi făcut așa ceva.
— Bunico, tu chiar ne iubești? a întrebat Daria cu voce tremurată.
Întrebarea m-a durut mai mult decât cele două ore petrecute în frig.
— Mai mult decât pot spune în cuvinte, draga mea. Nu a existat nicio zi în care să nu mă gândesc la voi.
— Atunci putem să ne vedem?
— Da, iubita mea. Dar trebuie să vorbesc întâi cu părinții voștri.
Am încheiat convorbirea după ce i-am promis că o voi suna din nou, cu acordul mamei ei.
Mariana mi-a pus o mână pe umăr.
— Doamnă Elena, acum trebuie să aflați de ce fiul dumneavoastră v-a ținut departe de copii.
Am dat din cap, dar îmi era greu să accept că Adrian mă mințise atât de mult timp.
În după-amiaza aceea, l-am sunat din nou.
— Adrian, vreau să vorbim. Știu că le-ai spus copiilor că nu mai vreau să-i văd.
La celălalt capăt s-a făcut liniște.
— Cine ți-a spus asta?
— Daria. Am vorbit cu ea astăzi.
— Mamă, nu trebuia să o suni fără să mă întrebi!
— Laura a permis convorbirea. Dar asta nu schimbă întrebarea mea. De ce le-ai spus copiilor că nu mai vreau să-i văd?
Adrian a oftat.
— Pentru că Laura nu mai voia vizite. Spunea că este obosită, că are nevoie de liniște și că nu vrea să avem mereu rude în casă.
— Și de ce nu mi-ai spus adevărul?
— Nu voiam să vă certați. Mi s-a părut mai simplu să amân vizitele.
Am simțit cum mă cuprinde o tristețe grea.
— Mai simplu pentru cine, Adrian? Pentru tine? Eu am stat luni întregi crezând că nepoții sunt ocupați. Iar ei au crezut că bunica nu-i mai iubește.
— Mamă, nu am vrut să ajungem aici.
— Dar am ajuns. Și astăzi m-ai lăsat două ore în ger, cu sacoșele în mâini.
— Am uitat, mamă. Îmi pare rău.
— Nu ai uitat doar să vii după mine. Ai uitat că sunt mama ta și că merit măcar un telefon.
Adrian nu a mai răspuns.
— Și mai vreau să te întreb ceva. Ce ai făcut cu banii și cadourile pe care ți le-am dat pentru copii?
— Le-am dus, mamă.
— Atunci de ce Daria spune că darurile erau prezentate ca fiind de la tine și de la Laura?
A urmat o pauză lungă.
— Uneori am spus că sunt de la noi. Nu am crezut că este atât de important.
Am simțit că îmi tremură vocea.
— Pentru mine era important. Pentru copii era important. Le-ai luat dreptul să știe că bunica lor se gândește la ei.
— Mamă, nu am făcut-o ca să te rănesc.
— Dar m-ai rănit. Și i-ai rănit și pe ei.
Am închis telefonul înainte să încep să plâng din nou.
Mariana a rămas cu mine până seara. Mi-a încălzit mâncarea și m-a ajutat să pun darurile într-un dulap.
— Nu le aruncați, doamnă Elena. Copiii trebuie să le primească de la dumneavoastră.
— Așa voi face, Mariana. Dar nu mai vreau să mă rog de nimeni să mă lase să-mi văd nepoții.
A doua zi, Laura m-a sunat.
— Mamă Elena, am aflat ce s-a întâmplat ieri. Îmi pare rău că ați stat în frig.
Am rămas surprinsă de tonul ei.
— Laura, eu nu vreau să vă deranjez. Dar vreau să știu de ce nu mai sunt binevenită la voi.
Laura a oftat.
— Nu am spus niciodată că nu sunteți binevenită. I-am spus lui Adrian că am nevoie să stabilim vizitele din timp. În ultima perioadă am avut mult de lucru și nu mai puteam primi musafiri fără să știm dinainte.
— Adrian mi-a spus că nu mai vreți să vin.
— Nu este adevărat. I-am spus doar că trebuie să ne organizăm. Nu știam că le-a spus copiilor că dumneavoastră nu mai vreți să-i vedeți.
Am rămas tăcută.
Începusem să înțeleg că Adrian încercase să evite orice discuție neplăcută, dar ajunsese să ne mintă pe toate.
— Laura, eu nu vreau să vă intru în casă fără să fiu invitată. Dar aș vrea să pot vorbi cu nepoții și să-i văd din când în când.
— Și eu vreau asta. Copiii vă iubesc. Daria a plâns aseară când mi-a spus că a vorbit cu dumneavoastră.
Am început să plâng și eu.
— Atunci haideți să nu-i mai punem la mijloc.
Laura a fost de acord.
În weekendul următor, Adrian a venit să mă ia de acasă. De data aceasta, a urcat până la ușa apartamentului și m-a ajutat cu sacoșele.
Nu i-am vorbit prea mult pe drum.
Când am ajuns, Daria și Vlad au alergat spre mine.
— Bunico!
M-au îmbrățișat atât de strâns, încât am simțit că toate lunile de dor se adunaseră în câteva secunde.
Le-am dat puloverele, cărțile și dulciurile. Daria a desfăcut imediat pachetul și a găsit o felicitare scrisă de mâna mea.
— Bunico, acum știu că este de la tine!
Am zâmbit printre lacrimi.
— Da, iubita mea. Și de acum înainte o să vă dau cadourile personal, ori de câte ori se poate.
După ce copiii au mers să se joace, Adrian s-a așezat lângă mine.
— Mamă, vreau să-mi cer iertare. Am crezut că dacă evit discuțiile, o să fie liniște în familie. Dar am făcut mai mult rău.
— Adrian, liniștea obținută prin minciuni nu este liniște. Este doar o problemă amânată.
El a dat din cap.
— Știu. Am vorbit cu Laura și am stabilit să nu mai ascundem lucrurile unii de alții.
— Și cu copiii ai vorbit?
— Da. Le-am spus că am greșit când le-am zis că nu mai vrei să-i vezi. Le-am explicat că tu ai încercat să vii de multe ori și că eu am amânat vizitele.
Am simțit o ușurare pe care nu o mai cunoscusem de luni întregi.
Nu i-am spus că totul este uitat. Nu puteam șterge atât de repede minciunile și cele două ore petrecute în ger.
Dar am acceptat să încercăm să reconstruim relația.
Am stabilit împreună că vizitele vor fi anunțate din timp, iar eu voi putea vorbi direct cu nepoții, cu acordul părinților, fără să depind de mesajele transmise prin Adrian.
În lunile următoare, lucrurile au început să se schimbe.
Daria mă suna uneori după școală ca să-mi povestească ce note luase. Vlad îmi trimitea desene și mă întreba când mai facem prăjituri împreună.
Adrian a început să mă viziteze și singur, fără să aștepte o sărbătoare sau un motiv special.
Într-o după-amiază de primăvară, am ieșit cu nepoții în parc. Daria m-a luat de mână și m-a întrebat:
— Bunico, tu ai crezut vreodată că noi nu te mai iubim?
M-am oprit și am privit-o.
— Nu, draga mea. Dar mi-a fost teamă că poate nu mai aveți nevoie de mine.
Fetița m-a îmbrățișat.
— O să avem mereu nevoie de tine.
Am strâns-o la piept și am înțeles că dragostea dintre bunici și nepoți nu dispare doar pentru că adulții greșesc. Dar poate fi rănită atunci când adevărul este ascuns.
În iarna următoare, Adrian m-a sunat cu o zi înainte să merg la ei.
— Mamă, mâine vin eu să te iau de acasă. Nu mai trebuie să aștepți în stație.
Am zâmbit.
— Bine, Adrian. Dar să știi că, dacă întârzii, mă suni. Nu mai stau două ore în ger.
— Nu o să se mai întâmple, mamă.
Și, de data aceasta, s-a ținut de cuvânt.
Nu am uitat dimineața în care am stat singură în stație, cu sacoșele pline și cu mâinile înghețate. Dar am învățat că nu trebuie să-mi ascund durerea doar ca să nu deranjez pe nimeni.
O mamă poate ierta multe, dar are dreptul să fie respectată. Iar copiii merită să știe cine îi iubește, fără ca adulții să le ascundă adevărul.
În ziua aceea, când Daria și Vlad au alergat din nou spre mine, am simțit că nu mai eram bunica uitată într-o stație de autobuz. Eram, pur și simplu, bunica lor.