Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Trosnitura s-a auzit atât de puternic, încât am crezut că se prăbușește tavanul. Am strâns-o pe Mara în brațe și am fugit spre camera din față, exact cum îmi spusese Elena.
Daniel a venit imediat după noi, iar soacra mea a închis ușa camerei din care ieșiserăm.
O clipă mai târziu, s-a auzit o bufnitură grea, urmată de zgomotul unor bucăți de tencuială care cădeau pe podea.
— Doamne, ce a fost asta? am întrebat, tremurând.
Elena a rămas lângă ușă, ascultând.
— Cred că s-a desprins o bucată din tavan. Apa a intrat prin acoperiș și a slăbit tencuiala.
Daniel a vrut să intre să verifice, dar mama lui l-a oprit.
— Nu te duce acolo până nu știm dacă mai cade ceva!
Mara stătea lipită de mine, cu obrajii fierbinți.
— Mami, mi-e frică.
Am sărutat-o pe frunte.
— Sunt aici, iubita mea. Nu te las singură.
Elena a adus o pătură groasă și a așezat-o pe canapeaua din camera încălzită.
— Pune-o aici pe Mara. Camera asta este departe de partea acoperișului unde a intrat apa.
Am făcut întocmai.
Pentru prima dată de când venisem în casa aceea, nu am mai comentat despre sobă, despre mobilier sau despre lipsa aparatelor moderne.
Tot ce îmi doream era ca fiica mea să fie bine.
Daniel a ieșit în curte și a vorbit cu vecinul Gheorghe, care venise să vadă dacă avem nevoie de ajutor. Cei doi au verificat din exterior zona acoperișului, fără să urce pe el în timpul furtunii.
Când s-au întors, Daniel avea fața îngrijorată.
— S-a desprins o țiglă și apa a intrat în pod. Nu putem repara nimic acum. Trebuie să așteptăm să se oprească furtuna.
Elena a dat din cap.
— Important este că am ieșit la timp din cameră.
M-am uitat spre ea.
— Cum v-ați dat seama că era periculos?
— Am auzit cum se mișca ceva deasupra tavanului. Și am văzut că apa începea să intre pe lângă fereastră. Casa asta este veche. Cunosc fiecare zgomot al ei.
Am simțit un nod în gât.
Eu văzusem doar o locuință învechită, în care nu voiam să petrec nici măcar un weekend. Elena știa însă unde era sigur să stăm, cum să păstreze căldura și ce trebuia făcut când apărea o problemă.
În următoarea oră, am rămas lângă Mara.
Elena a verificat periodic temperatura, iar eu am urmat indicațiile primite de la serviciul de sfat medical. I-am oferit fetiței apă în cantități mici și am urmărit dacă apar simptome noi.
Daniel a păstrat telefonul vecinului aproape, ca să putem cere din nou ajutor dacă era nevoie.
La un moment dat, Mara a început să se simtă puțin mai bine.
— Bunico, pot să beau ceai?
Elena a zâmbit.
— Sigur, iubita mea. Îți fac unul călduț.
Am privit-o cum se mișca prin cameră, fără grabă, dar fără să piardă timpul.
Nu avea aspirator robot, uscător de rufe sau aparate scumpe. Avea însă răbdare, experiență și o grijă pentru ceilalți pe care eu o ignorasem.
După miezul nopții, furtuna a început să slăbească.
Curentul electric nu revenise, dar în camera din față era cald. Elena pusese lemne în sobă și ne pregătise câteva lucruri de mâncare.
Daniel s-a așezat lângă mine.
— Claudia, ești bine?
Am dat din cap, dar nu am putut răspunde imediat.
— M-am speriat foarte tare, am spus în cele din urmă.
— Și eu. Important este că Mara este în siguranță.
Am privit spre soacra mea, care strângea câteva prosoape ude.
— Mamă Elena, lăsați-le. Mă ocup eu.
Bătrâna s-a întors surprinsă.
— Nu trebuie, mamă. Ești obosită.
— Și dumneavoastră sunteți. Ați muncit toată ziua și ați avut grijă de noi toată noaptea.
Elena mi-a întins prosoapele fără să spună nimic.
Le-am pus într-un lighean și am început să șterg apa care ajunsese pe podeaua de lângă ușă, într-o zonă sigură.
Daniel m-a ajutat.
În timp ce lucram, mi-am amintit de mătura de nuiele pe care o refuzasem cu atâta dispreț.
Mi-a fost rușine.
— Mamă Elena, vreau să vă cer iertare pentru ce v-am spus pe prispă.
Soacra mea s-a oprit.
— Claudia, nu este nevoie să discutăm acum despre asta.
— Ba da. V-am jignit casa și munca. Am vorbit de parcă tot ce faceți aici nu ar avea valoare doar pentru că nu folosiți aparatele cu care sunt eu obișnuită.
Elena m-a privit cu blândețe.
— Nu m-a supărat că nu ai vrut să mături. M-a durut felul în care ai vorbit despre casa mea. Aici mi-am crescut copilul și am muncit o viață întreagă.
Am simțit că îmi dau lacrimile.
— Știu. Și îmi pare rău.
— Tehnologia este bună, mamă. Dacă aș avea putere și bani, aș folosi și eu mai multe aparate. Dar asta nu înseamnă că oamenii care muncesc cu mâinile lor trăiesc mai puțin demn.
Am dat din cap.
— Aveți dreptate.
În dimineața următoare, ploaia se oprise.
Curentul electric revenise, iar Daniel a reușit să vorbească din nou cu medicul despre starea Marei. Febra scăzuse, dar am hotărât să mergem la un consult, ca să fim siguri că totul este în regulă.
Medicul a examinat-o și ne-a explicat că avea o infecție respiratorie care putea fi îngrijită acasă, cu tratamentul și recomandările potrivite.
Ne-am întors la Elena după-amiază.
Daniel chemase un meseriaș să verifice acoperișul și tavanul deteriorat. Camera afectată a rămas nefolosită până la efectuarea reparațiilor.
Eu am intrat în curte și am văzut mătura de nuiele sprijinită lângă perete.
Am luat-o și am început să mătur prispa.
Elena a ieșit din casă și m-a privit surprinsă.
— Claudia, lasă, mamă. Nu trebuie să faci asta ca să-mi demonstrezi ceva.
Am zâmbit.
— Nu vreau să demonstrez nimic. Vreau doar să vă ajut. Și, dacă tot sunt aici, pot să fac și eu ceva util.
Elena a râs încet.
— Vezi că mătura asta are un secret. Dacă o ții prea drept, nu adună bine frunzele.
Mi-a arătat cum să o folosesc, iar eu am ascultat fără să mai fac glume despre Evul Mediu.
Daniel a venit lângă noi și a luat o greblă.
— Dacă tot muncim, măcar să terminăm împreună.
În următoarele săptămâni, am discutat despre lucrurile de care Elena avea cu adevărat nevoie.
Nu i-am cumpărat aparate pe care nu le ceruse. Am întrebat-o ce ar ajuta-o cel mai mult.
Mi-a spus că acoperișul trebuia reparat, că ar fi bine să aibă o mașină de spălat mai nouă și că i-ar prinde bine cineva care să o ajute uneori cu treburile grele.
Am stabilit împreună cu Daniel să contribuim la reparații și să venim mai des, nu doar în vizite în care să așteptăm să fim serviți.
Într-o duminică, Mara m-a întrebat:
— Mami, acum îți place la bunica?
Am privit spre Elena, care pregătea plăcinte în bucătărie.
— Da, iubita mea. Dar nu pentru că s-a schimbat casa.
— Atunci de ce?
— Pentru că am învățat să văd altfel lucrurile.
Mara a zâmbit.
— Bunica spune că fiecare lucru are rostul lui.
Am mângâiat-o pe păr.
— Și are dreptate.
Nu am renunțat la aspiratorul robot de acasă și nici la confortul pe care îl aveam. Dar am încetat să cred că oamenii care trăiesc diferit de mine sunt mai puțin pricepuți sau mai puțin valoroși.
În noaptea furtunii, când nu aveam curent, telefonul era aproape descărcat și copilul meu avea febră, nu aparatele moderne ne-au ajutat cel mai mult, ci calmul, experiența și grija unei femei pe care eu o jignisem cu câteva ore înainte.
Iar de atunci, ori de câte ori merg la Elena, primul lucru pe care îl fac nu este să caut ce lipsește din casa ei, ci să întreb cu ce pot ajuta.