Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Am privit-o pe Rodica, apoi puloverul albastru-cenușiu pe care îl strângea la piept. Cu numai câteva zile înainte râsese de munca mea în fața familiei. Acum îmi cerea să mint, doar ca invitații ei să creadă că avusese un merit în realizarea lui.
— Rodica, nu pot spune că ai ales tu modelul, pentru că nu este adevărat, am răspuns calm.
— Florica, nu începe acum! mi-a șoptit ea. Sunt invitații mei!
— Tocmai de aceea ar trebui să le spui adevărul.
Femeia care admirase puloverul s-a apropiat de noi.
— S-a întâmplat ceva? Am spus ceva nepotrivit?
— Nu, doamnă, am răspuns. Puloverul este lucrat de mine, după un model pe care l-am învățat de la mama mea. L-am făcut cadou Rodicăi.
Invitata a zâmbit.
— Atunci înțeleg de ce nu vreți să-l vindeți. Este un cadou personal.
Rodica a încercat să intervină.
— Da, sigur, dar eu am încurajat-o pe Florica să lucreze asemenea modele.
Simona, care auzise totul, a făcut un pas înainte.
— Doamnă Rodica, nu este adevărat. Când mama v-a adus puloverele, ați râs de ele și ați spus că sunt o rușine.
În jurul nostru s-a făcut liniște.
Cătălin s-a apropiat și el.
— Mamă, Simona are dreptate. Ai jignit-o pe doamna Florica în fața noastră.
Rodica s-a înroșit.
— Nu credeam că o să faceți un asemenea scandal pentru niște pulovere!
Am simțit cum mi se strânge inima, dar nu am ridicat vocea.
— Rodica, nu este vorba doar despre pulovere. Este vorba despre felul în care ai vorbit despre munca mea.
Femeia care admirase modelul m-a privit atent.
— Doamnă Florica, eu mă numesc Lidia. Am un mic magazin de articole vestimentare. Pot să vă spun ceva?
— Sigur.
— Lucrătura dumneavoastră este foarte frumoasă. Împletiturile sunt uniforme, finisajele sunt îngrijite, iar modelul acesta nu se găsește ușor în magazine. Ați lucrat într-un atelier?
Am zâmbit.
— Aproape treizeci de ani. Am fost tricotoreasă până când m-am pensionat.
— Se vede experiența. Ați accepta să lucrați câteva pulovere la comandă?
Am rămas surprinsă.
— Nu știu dacă aș putea face foarte multe. Lucrez mai încet acum.
— Nici nu vă cer multe. Mă interesează câteva piese realizate cu grijă, nu producția în serie.
O altă invitată, care ascultase discuția, a intervenit:
— Eu aș vrea unul crem, ca al Simonei.
— Iar eu unul verde, a spus o femeie de lângă ea. Îmi place foarte mult modelul.
Rodica privea când spre mine, când spre invitate, fără să mai spună nimic.
Lidia a arătat spre puloverul albastru-cenușiu.
— Dacă nu este de vânzare, îl respectăm ca pe un cadou. Dar mi-ar plăcea să discutăm despre un model asemănător.
Am dat din cap.
— Putem discuta. Numai că vreau să vă spun de la început că nu pot promite termene scurte.
— Este firesc. Lucrurile făcute manual au nevoie de timp.
Am simțit o bucurie pe care nu o mai trăisem de mult.
Nu pentru că oamenii aceia aveau bani sau funcții importante, ci pentru că priveau puloverele mele cu respect.
Înainte să plece, Lidia mi-a cerut numărul de telefon și mi-a propus să ne întâlnim după sărbători.
Am acceptat.
Petrecerea a continuat, dar Rodica a fost neobișnuit de tăcută.
La sfârșitul serii, când invitații începuseră să plece, m-a chemat într-o cameră alăturată.
— Florica, trebuia să mă contrazici în fața tuturor?
Am privit-o liniștită.
— Nu te-am contrazis ca să te umilesc. Am spus adevărul.
— Acum oamenii aceia cred că sunt o femeie rea.
— Rodica, eu am plecat de la prima noastră întâlnire cu lacrimi în ochi. Atunci nu te-ai întrebat cum mă simt?
Cuscra mea a coborât privirea.
— Am crezut că sunt niște pulovere demodate.
— Puteai să nu le porți. Puteai să-mi spui că nu sunt pe gustul tău. Dar nu era nevoie să râzi de mine.
Rodica a rămas tăcută.
— Eu nu am lucrat puloverele ca să impresionez oameni bogați, am continuat. Le-am făcut pentru că urma să devenim familie. Am vrut să vă dăruiesc ceva din munca mea.
— Știu, a spus ea încet. Am fost nedreaptă.
A privit puloverul albastru-cenușiu pe care încă îl ținea în brațe.
— Îmi pare rău, Florica. Nu trebuia să vorbesc așa.
Am dat încet din cap.
— Îți mulțumesc că recunoști. Dar aș vrea să nu mai judeci oamenii după cât costă lucrurile pe care le poartă.
Rodica a oftat.
— Cred că m-am obișnuit prea mult să mă gândesc la ce spun ceilalți despre mine.
— Atunci poate ar fi bine să te gândești și la ce simt oamenii de lângă tine.
Nu ne-am îmbrățișat în seara aceea. Am plecat acasă împreună cu Simona și Cătălin, mulțumită că reușisem să-mi apăr munca fără să jignesc pe nimeni.
După sărbători, Lidia m-a sunat.
Ne-am întâlnit la magazinul ei, unde mi-a arătat câteva modele și mi-a explicat ce căutau clientele.
— Nu vreau să copiați ce se găsește peste tot, mi-a spus. Vreau să păstrați stilul dumneavoastră.
Am discutat despre materialele necesare, despre timpul de lucru și despre preț.
Am stabilit să realizez trei pulovere pentru început, cu o înțelegere scrisă și o plată corectă.
Nu voiam să transform tricotatul într-o muncă obositoare, ca în anii în care trebuia să respect norme zilnice.
Voiam să lucrez în ritmul meu și să mă bucur de fiecare model.
Primele trei pulovere au fost gata după câteva săptămâni.
Lidia le-a expus în magazin, iar două s-au vândut în primele zile.
Când m-a sunat să-mi spună, am rămas cu telefonul la ureche, nevenindu-mi să cred.
— Doamnă Florica, clientele apreciază foarte mult lucrătura. Dacă doriți, putem continua.
Am acceptat, dar numai cu câteva comenzi pe lună.
Simona era foarte mândră de mine.
— Mamă, vezi? Ți-am spus eu că puloverele tale sunt frumoase!
Am râs.
— Fata mea, eu știam că sunt lucrate bine. Dar nu m-am gândit că voi mai avea cliente la vârsta asta.
Într-o după-amiază, Rodica a venit să mă viziteze.
Purta puloverul albastru-cenușiu.
Am rămas surprinsă.
— Îți vine foarte bine, i-am spus.
Rodica a zâmbit stânjenită.
— L-am purtat de câteva ori. Este foarte călduros și comod.
S-a așezat lângă mine și a privit lucrul pe care îl aveam în mâini.
— Florica, crezi că ai putea să-mi arăți cum se tricotează modelul acesta?
Am ridicat privirea.
— Vrei să înveți să tricotezi?
— Da. Nu am avut niciodată răbdare, dar mi-ar plăcea să încerc.
Am zâmbit.
— Sigur că da. Dar trebuie să începem cu ceva simplu.
În săptămânile următoare, Rodica a venit de câteva ori la mine.
Am învățat-o să monteze ochiurile, să lucreze pe față și pe dos și să repare greșelile fără să desfacă tot lucrul.
La început se enerva repede.
— Florica, nu înțeleg cum ai răbdare să faci asta ore întregi!
Am râs.
— Răbdarea se învață, Rodica. Ca multe alte lucruri.
Cu timpul, a reușit să tricoteze un fular simplu.
L-a ținut în mâini și l-a privit cu mândrie.
— Acum înțeleg de ce te-ai supărat atunci. Eu am râs de ceva ce nici măcar nu știam să fac.
Am privit-o cu blândețe.
— Important este că ai înțeles.
La nunta Simonei cu Cătălin, câteva luni mai târziu, Rodica a venit lângă mine și mi-a spus:
— Florica, mă bucur că vom fi familie. Și îți mulțumesc că ai avut răbdare cu mine.
Am zâmbit.
— Și eu mă bucur, Rodica.
Nu am uitat ziua în care îmi numise puloverele o rușine. Dar am văzut că oamenii pot învăța să respecte ceea ce înainte disprețuiau.
Astăzi continui să tricotez. Uneori pentru cliente, alteori pentru familie și, de cele mai multe ori, pentru bucuria mea.
Iar puloverul albastru-cenușiu, cel de care Rodica râsese în fața invitaților, a rămas preferatul ei.
Nu pentru că oamenii importanți îl admiraseră, ci pentru că înțelesese, în sfârșit, câtă muncă, răbdare și dragoste se pot ascunde într-un lucru făcut de mână.