Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Paraschiva stătea în spatele lui Sorin și al Cristinei, cu un coș acoperit de un ștergar curat. Avea obrajii roșii de frig și părea surprinsă să-i găsească pe amândoi la poarta mea.
— Elena, nu le-ai spus încă pentru cine ai pregătit sarmalele? a repetat ea.
— Le-am spus că ți-am dat varza pentru oamenii singuri din sat, am răspuns.
Paraschiva a privit spre sacoșa goală din mâna Cristinei.
— Ați venit după varză?
— Da, a răspuns nora mea. Avem invitați de Crăciun și ne trebuie zece căpățâni.
— Îmi pare rău, dar am folosit-o deja. Am pregătit sarmalele pentru masa de mâine.
Sorin s-a încruntat.
— Toată varza? Chiar nu a mai rămas nimic?
— Elena și-a păstrat câteva căpățâni. Restul mi l-a dat mie. Nu aveam cu ce să pregătesc masa pentru oamenii pe care i-am invitat.
Cristina a oftat nervos.
— Și acum noi ce facem? Eu am promis sarmale adevărate, nu din varză cumpărată la pungă!
Am privit-o cu tristețe.
— Cristina, acum două săptămâni spuneai că butoiul meu îți întoarce stomacul. De ce nu mai este bună varza de la magazin?
— Pentru că nu are același gust! a răspuns ea, fără să se gândească.
Paraschiva a ridicat sprâncenele.
— Așadar, varza Elenei este bună când aveți nevoie de ea, dar nu este bună când trebuie să respectați munca femeii?
Cristina a tăcut.
— Eu nu vreau ceartă, am spus. Dar nu voi lua înapoi ceva ce am dăruit. Paraschiva pregătește mâine o masă pentru șase oameni care altfel ar petrece Crăciunul singuri.
Sorin s-a uitat spre vecina mea.
— Cine sunt oamenii aceștia?
— Trei văduve, doi bătrâni care nu mai pot găti singuri și un fost învățător care nu are pe nimeni aproape. I-am invitat la mine, să nu stea fiecare între patru pereți.
Fiul meu și-a coborât privirea.
Cristina însă a insistat:
— Nu puteți să ne dați măcar câteva dintre sarmalele pregătite?
Paraschiva a strâns coșul la piept.
— Nu, dragă. Sunt pentru oamenii aceia. Le-am promis că vor avea o masă caldă.
Am făcut un pas spre poartă.
— Sorin, dacă aveți nevoie de varză, puteți căuta la piață. Încă se găsește. Dar eu nu mai pregătesc lucruri la comandă pentru oameni care mă disprețuiesc.
— Mamă, nu te disprețuim, a spus el.
— Atunci de ce mi-ai spus că voi sunteți orășeni și nu mai vreți mirosuri de țară?
Sorin a rămas fără răspuns.
— Eu te-am crescut aici, băiatul meu. Ai mâncat sarmale din varza aceasta în fiecare iarnă. Ai dus borcane cu murături la oraș și te-ai bucurat de ele. Acum, pentru că ai altă viață, ți-e rușine de locul din care ai plecat?
— Nu mi-e rușine, mamă. Am vorbit fără să mă gândesc.
— Dar eu m-am gândit la vorbele tale în fiecare zi de atunci.
Am simțit că mi se umezesc ochii, însă nu am vrut să plâng în fața lor.
Paraschiva mi-a atins ușor brațul.
— Elena, eu am venit să te rog să treci mâine pe la mine. Oamenii vor să-ți mulțumească pentru ajutor.
— Vin cu drag, am răspuns.
Sorin a privit când spre mine, când spre Paraschiva.
— Mamă, nu știam că faci toate lucrurile astea pentru oamenii din sat.
— Nici nu m-ai întrebat vreodată, băiatul meu.
Vorbele mele l-au durut. Am văzut asta pe chipul lui.
Cristina și-a schimbat tonul.
— Elena, poate am exagerat atunci cu mirosul. Dar nu puteți să ne lăsați să plecăm supărați chiar înainte de Crăciun.
— Nu eu v-am adus supărați aici, Cristina. Ați venit hotărâți să luați ceva ce nu mai aveam să vă dau.
Le-am urat drum bun și am închis poarta.
Nu a fost ușor. După ce au plecat, am rămas câteva minute în curte, privind urmele mașinii pe drumul înghețat.
Era fiul meu. Îl iubeam mai mult decât puteam spune. Dar dragostea pentru un copil nu înseamnă să accepți orice vorbă și orice umilință.
În Ajunul Crăciunului, m-am dus la Paraschiva cu o tavă de cozonac și câteva borcane de dulceață.
În casa ei mirosea a sarmale, a pâine caldă și a scorțișoară.
Cei șase invitați erau deja așezați în jurul mesei. M-au întâmpinat cu zâmbete și cu vorbe bune.
O femeie de aproape optzeci de ani mi-a luat mâna.
— Elena, îți mulțumim pentru varză. Fără tine, Paraschiva nu ar fi putut pregăti atâtea sarmale.
Am zâmbit.
— Nu am făcut mare lucru. Am dat ce aveam.
— Pentru noi înseamnă mult, a spus fostul învățător. Nu este vorba doar despre mâncare. Este vorba despre faptul că cineva s-a gândit la noi.
Am simțit o căldură în suflet pe care nu o mai trăisem de mult.
Am stat cu ei aproape două ore. Am mâncat, am povestit și am ascultat amintiri din vremuri trecute.
Când m-am întors acasă, telefonul a sunat.
Era Sorin.
— Mamă, putem vorbi?
— Sigur, băiatul meu.
— Am găsit varză la piață. Cristina a făcut sarmalele, dar vreau să-ți spun ceva.
Am așteptat.
— Mi-am dat seama că m-am purtat urât. Am vorbit despre casa ta și despre obiceiurile tale de parcă ar fi fost ceva rușinos. Îmi pare rău.
Am închis ochii.
— Sorin, eu nu am nevoie să-ți placă mirosul de varză murată. Am nevoie să nu mă umilești pentru lucrurile pe care le fac.
— Știu, mamă. Ai dreptate.
— Și să nu mai vii niciodată să-mi ceri ceva ca și cum ți s-ar cuveni.
— Nu o să mai fac asta.
A doua zi, Sorin și Cristina au venit din nou.
De data aceasta nu aveau sacoșe goale și nici nu cereau nimic.
Au adus o prăjitură făcută de Cristina și un buchet de flori.
Nora mea părea stânjenită.
— Elena, vreau să-mi cer iertare. Am fost nepoliticoasă și am vorbit urât despre gospodăria dumneavoastră.
Am privit-o atent.
— Cristina, fiecare om are dreptul să nu-i placă un miros sau un obicei. Dar asta nu-i dă dreptul să-i jignească pe ceilalți.
— Știu. Am greșit.
Am invitat-o în casă.
Am băut cafea și am vorbit despre sărbători. Nu am deschis imediat cămara și nu le-am pregătit pachete, așa cum făceam de obicei.
Am vrut să înțeleagă că vizitele la mine nu trebuie să fie despre ce pot lua acasă.
Înainte să plece, Sorin s-a apropiat de mine.
— Mamă, anul viitor pot să vin să te ajut când pui varza la murat?
L-am privit surprinsă.
— Tu? Să pui varză?
A zâmbit rușinat.
— Da. Mi-am dat seama că nici nu mai știu cum se face. Și aș vrea să învăț din nou.
Am simțit că mi se încălzește inima.
— Cu drag, băiatul meu. Dar să știi că trebuie să muncești, nu doar să privești.
— Promit.
În lunile următoare, Sorin a început să vină mai des. Mă ajuta în grădină, repara lucrurile stricate și petrecea timp cu mine fără să aștepte ceva în schimb.
Cristina a devenit mai atentă la felul în care vorbea. Nu a început brusc să iubească viața la țară, dar a încetat să o mai disprețuiască.
În toamna următoare, când a venit vremea să pun varza la murat, Sorin a sosit într-o sâmbătă dimineață, îmbrăcat în haine de lucru.
A spălat căpățânile, a pregătit butoiul și m-a ajutat să fac saramura.
La un moment dat, Cristina a intrat în cămară.
A simțit mirosul și a zâmbit.
— Tot nu pot spune că îmi place mirosul, dar acum știu câtă muncă este aici.
Am râs.
— Nici nu trebuie să-ți placă, mamă. Important este să respecți omul care muncește.
Sorin a pus capacul butoiului și m-a îmbrățișat.
— Mamă, îți mulțumesc că m-ai învățat asta, chiar dacă a trebuit să mă faci să înțeleg pe calea grea.
Am privit spre butoiul cu varză și mi-am amintit de ziua în care nora mea spusese că mirosul îi întoarce stomacul.
Nu am regretat că dăruisem varza Paraschivei și oamenilor singuri. A fost una dintre cele mai bune decizii pe care le luasem.
Pentru că atunci am înțeles că munca mea nu trebuie oferită celor care o disprețuiesc, doar pentru că sunt familie.
Iar Sorin a învățat că respectul pentru mama lui nu se arată numai atunci când are nevoie de ceva de la ea.
De atunci, în fiecare toamnă, când punem varza la murat, fiul meu este lângă mine.
Și, de fiecare dată când ridică capacul butoiului, îmi spune zâmbind:
— Mamă, miroase a copilărie.
Iar pentru mine, acele cuvinte valorează mai mult decât orice borcan sau căpățână de varză pe care i-aș fi putut dărui vreodată.