Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Am rămas cu telefonul la ureche, încercând să înțeleg ce îmi spusese Daniela. Soacra mea pregătise un plic cu numele fetelor mele, dar refuzase să le deschidă ușa chiar în Ajunul Crăciunului.
— Daniela, ce scrie în plic? am întrebat.
— Nu l-am deschis. Este sigilat. Dar mama mi-a spus că voia să vi-l trimită după sărbători.
— Și de ce nu ni l-a dat aseară?
— Tocmai asta vreau să aflăm. Vă rog să veniți, tu și Ștefan. Fără copii.
Am închis telefonul și m-am întors spre soțul meu.
— Ștefan, mama ta a pregătit un plic pentru fete. Daniela spune că trebuie să mergem acolo.
El a oftat.
— Mergem. Dar nu vreau să le mai supunem pe Sabina și Amalia unei asemenea situații.
Le-am lăsat pe fete la sora mea, care locuia aproape, și am plecat împreună.
Când am ajuns la casa Getei, ușa s-a deschis imediat.
Daniela ne aștepta în hol.
— Intrați, vă rog. Mama este în sufragerie.
Am pășit în casă și am simțit un nod în gât.
Pe masa mare erau încă farfurii, pahare și câteva cutii de cadouri.
Lângă brad se aflau patru pachete frumos împachetate, cu numele copiilor Danielei.
Nu era niciun cadou pentru Sabina sau Amalia.
Geta stătea într-un fotoliu, cu brațele încrucișate.
— Nu înțeleg de ce a trebuit să veniți toți aici, a spus ea.
Ștefan s-a apropiat de mama lui.
— Pentru că vreau să știu de ce le-ai lăsat pe fetele mele în frig, mamă.
— Ți-am explicat. Nu m-au anunțat.
— Sunt nepoatele tale! Au venit să te colinde, nu să-ți ceară bani!
Geta a ridicat vocea.
— Ștefan, eu am dreptul să decid pe cine primesc în casa mea!
Am intervenit calm:
— Aveți acest drept, mamă Geta. Dar nu aveți dreptul să le mințiți pe fete sau să le faceți să creadă că nu sunt dorite.
Daniela a adus plicul.
— Mamă, spune-le ce este aici.
Geta a privit plicul și a coborât ochii.
— Era o scrisoare pentru Mirela și Ștefan.
— Atunci de ce sunt scrise numele fetelor pe el? a întrebat Daniela.
Soacra mea a oftat.
— Pentru că voiam să le explic că anul acesta nu mai pot primi toți nepoții la fiecare sărbătoare.
Ștefan a rămas nemișcat.
— Cum adică nu mai poți primi toți nepoții?
Geta a început să vorbească repede, de parcă repetase explicația de multe ori.
— Daniela vine cu copiii ei de fiecare Crăciun. Este tradiția noastră. Mirela și fetele au început să vină tot mai des, iar eu nu mai pot organiza două mese și două rânduri de cadouri.
Am simțit că îmi ard obrajii.
— Mamă Geta, noi nu v-am cerut niciodată două mese. Fetele au venit să cânte un colind și să vă dea două felicitări.
— Dar apoi trebuie să le invit înăuntru, să le ofer ceva, să stau cu ele…
Daniela a întrerupt-o.
— Mamă, eu am fost aici aseară. Aveai mâncare pentru zece oameni. Puteai să le primești cinci minute.
Geta a tăcut.
— Și de ce mi-ai spus că ele nu au vrut să vină? a continuat Daniela.
— Pentru că nu voiam să vă stric seara.
Ștefan a luat plicul și l-a întins mamei sale.
— Deschide-l, mamă. Vreau să aud ce aveai de gând să ne scrii.
Geta a rupt încet plicul și a scos o foaie.
A început să citească, dar vocea i s-a frânt după primele rânduri.
— Dragi Ștefan și Mirela, anul acesta am hotărât să petrec sărbătorile doar cu Daniela și copiii ei. Vă rog să le explicați Sabinei și Amaliei că bunica are nevoie de liniște și că nu trebuie să vină fără invitație…
Nu a mai putut continua.
Ștefan a privit-o lung.
— Mamă, tu nu voiai doar să organizezi altfel Crăciunul. Voiai să le îndepărtezi pe fetele mele.
— Nu este adevărat!
— Atunci de ce ai scris o asemenea scrisoare?
Geta a început să plângă.
— Pentru că mi se pare că Mirela nu mă respectă. Vine cu fetele când vrea, iar eu trebuie să fiu mereu disponibilă.
Am respirat adânc.
— Mamă Geta, dacă v-am deranjat vreodată, trebuia să-mi spuneți. Aș fi înțeles. Dar niciodată nu am venit cu intenția să vă supăr.
— Eu nu sunt obișnuită cu atâtea vizite.
— Atunci putem stabili un program. Dar nu putem transforma copiii în vinovați pentru neînțelegerile dintre adulți.
Daniela s-a așezat lângă mama ei.
— Mamă, vreau să te întreb ceva. Dacă băieții mei ar fi venit aseară neanunțați, i-ai fi lăsat în frig?
Geta a coborât privirea.
— Nu știu.
— Ba știi, mamă. Le-ai fi deschis imediat.
În cameră s-a făcut liniște.
Ștefan a spus încet:
— Asta este ceea ce mă doare cel mai tare. Nu că ai vrut o seară liniștită, ci că ai făcut diferențe între nepoți.
Geta și-a șters lacrimile.
— Poate am greșit.
— Ai greșit, mamă, a răspuns Daniela. Și trebuie să le ceri iertare fetelor, nu doar nouă.
Am simțit că mi se strânge inima.
— Nu vreau să le aduc aici astăzi. Sunt încă supărate. Au nevoie de timp.
Geta a dat din cap.
— Înțeleg.
Am plecat fără să mai prelungim discuția.
Pe drum, Ștefan mi-a luat mâna.
— Mirela, îmi pare rău că mama s-a purtat așa. Nu am știut că face diferențe atât de mari între copii.
— Nici eu nu am vrut să cred asta. Dar acum trebuie să ne gândim la fete.
În zilele următoare, Sabina și Amalia au întrebat de mai multe ori de ce bunica nu le primise.
Le-am explicat că adulții pot greși și că bunica fusese nedreaptă, dar că ele nu făcuseră nimic rău.
— Mami, bunica nu ne mai iubește? a întrebat Amalia.
Am îmbrățișat-o.
— Nu știu de ce bunica a ales să se poarte așa, dar știu sigur că voi meritați să fiți iubite și respectate.
Sabina a privit felicitarea pe care o pregătise.
— Eu nu mai vreau să merg acolo.
— Nu trebuie să mergi până când nu te simți pregătită, i-am spus.
După Anul Nou, Geta m-a sunat.
— Mirela, aș vrea să vorbesc cu fetele.
— Mamă Geta, ele sunt încă rănite. Nu vreau să le forțez.
— Înțeleg. Dar pot să le trimit o scrisoare?
Am fost de acord.
Câteva zile mai târziu, a sosit un plic pentru Sabina și Amalia.
De data aceasta, înăuntru nu era o explicație despre vizite și programări.
Era o scrisoare simplă, scrisă de mână.
Geta le spunea că îi pare rău că nu le-a deschis ușa, că nu trebuia să le lase să plece triste și că felicitările lor ar fi fost cel mai frumos cadou de Crăciun.
La final scrisese:
“Nu voi mai face diferențe între voi și ceilalți nepoți. Dacă vreți să mă colindați din nou, vă voi asculta cu drag. Dar voi decideți când sunteți pregătite.”
Sabina a citit scrisoarea de două ori.
— Mami, crezi că bunica vorbește serios?
— Nu știu, iubita mea. Vom vedea după felul în care se poartă.
În lunile următoare, Geta a început să ne sune mai des.
Nu mai cerea să venim imediat și nu mai făcea observații despre vizitele noastre.
Întreba ce fac fetele, cum merg la școală și dacă au nevoie de ceva.
Într-o duminică, Sabina a spus că ar vrea să o viziteze.
Am sunat-o înainte și am întrebat dacă este un moment potrivit.
Geta a răspuns imediat:
— Sigur, Mirela. Vă aștept cu drag.
Am mers cu fetele și cu Ștefan.
Când am ajuns, Geta ne aștepta la poartă.
A îmbrățișat-o pe Sabina, apoi pe Amalia.
— Iertați-mă că v-am supărat atunci, a spus. Nu trebuia să vă las să plecați fără să vă ascult colindul.
Amalia a scos din geantă felicitarea pe care o păstrase din Ajun.
— Bunico, încă o am.
Geta a luat-o cu mâinile tremurânde.
— Este foarte frumoasă, draga mea.
Sabina a întrebat încet:
— Putem să-ți cântăm colindul acum?
Geta a început să plângă.
— Sigur că da.
Fetele au cântat în sufragerie, iar noi le-am ascultat în liniște.
Nu era Crăciunul și nu mai erau luminițe în ferestre, dar pentru mine momentul acela a însemnat mai mult decât orice masă festivă.
După ce au terminat, Geta le-a mulțumit și le-a promis că nu le va mai face niciodată să se simtă nedorite.
Nu am considerat că o singură vizită ștergea tot ce se întâmplase. Dar am văzut că soacra mea începea să înțeleagă cât rău poate face o ușă închisă la momentul nepotrivit.
În Ajunul Crăciunului următor, Geta ne-a invitat din timp pe toți: pe noi, pe Daniela și pe copiii ei.
De data aceasta, nu a mai făcut două familii din nepoții ei.
Am stat împreună, am cântat colinde și am împărțit cadouri simple.
La finalul serii, Geta s-a apropiat de mine.
— Mirela, îți mulțumesc că nu ai renunțat la relația noastră, deși ți-am dat motive.
Am zâmbit.
— Mamă Geta, eu nu am vrut niciodată să vă iau locul în familie. Am vrut doar ca fetele mele să aibă o bunică lângă ele.
Geta a dat din cap.
— Acum înțeleg.
Am privit spre Sabina și Amalia, care râdeau împreună cu verii lor.
Și am știut că făcusem bine să le protejez atunci când fuseseră respinse.
Pentru că o familie nu se măsoară după cât de frumos este aranjată masa de Crăciun, ci după câte inimi sunt primite cu drag în jurul ei.
Iar uneori, cea mai importantă ușă pe care trebuie să o deschidem nu este cea a casei, ci cea a sufletului.