Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Octavian s-a apropiat de mine și de Petre, apoi a făcut un gest pe care nu îl voi uita niciodată. A luat cutia cu cozonaci din brațele soțului meu și a spus:
— Dacă dumneavoastră plecați, plec și eu. Nu pot sta liniștit la o masă de Crăciun de la care părinții gazdei sunt alungați pentru că vin de la țară.
Lavinia a încremenit.
— Domnule Octavian, vă rog, nu este ceea ce pare!
— Atunci explică-mi de ce le-ai spus părinților tăi că nu vrei să se afle de unde provin.
Fiica mea nu a răspuns.
Octavian s-a întors spre noi.
— Doamnă Eugenia, domnule Petre, vă rog să intrați. Aș vrea să vă cunosc.
Am privit spre soțul meu. Petre avea ochii umezi.
— Domnule, nu vrem să deranjăm, a spus el. Am venit doar să le aducem copiilor câteva bunătăți.
— Nu deranjați pe nimeni. Iar dacă prezența dumneavoastră este o problemă, putem pleca împreună.
Am simțit cum mi se strânge inima.
Nu îl cunoșteam pe omul acela, dar ne arătase mai mult respect în câteva minute decât fiica noastră în toată seara.
Bogdan a făcut un pas înainte.
— Vă rog să intrați. Este și casa mea, iar eu vreau să fiți aici.
Lavinia a rămas lângă ușă, cu privirea coborâtă.
Am intrat încet, ținând sacoșa aproape de mine.
În sufragerie erau câțiva invitați îmbrăcați elegant. Când ne-au văzut, s-au ridicat să ne salute.
Octavian a așezat cutia cu cozonaci pe o măsuță și a spus:
— Înainte să continuăm masa, vreau să vă povestesc ceva despre părinții mei.
Toți au tăcut.
— Tatăl meu a fost tractorist, iar mama a muncit la câmp și a crescut animale. Am copilărit într-o casă mică, fără multe lucruri pe care astăzi le considerăm normale.
A făcut o pauză.
— Când am plecat la facultate, mama mi-a pus în geantă pâine, brânză și cârnați făcuți acasă. Mi-era rușine de sacoșa aceea, fiindcă ceilalți colegi aveau lucruri mai elegante.
Am văzut cum Lavinia ridică încet privirea.
— Într-o zi, i-am spus mamei să nu-mi mai trimită mâncare. Mi-a răspuns că nu o supără faptul că nu vreau pachetul, ci că mă rușinez de mâinile care l-au pregătit.
Octavian a respirat adânc.
— Au trecut mulți ani până am înțeles cât de mult am rănit-o. Astăzi părinții mei nu mai trăiesc. Aș da orice să-i mai văd o dată venind la ușa mea cu o sacoșă de bunătăți.
În cameră s-a făcut o liniște apăsătoare.
Octavian s-a întors spre fiica mea.
— Lavinia, să nu confunzi niciodată funcția unui om cu valoarea lui. Eu sunt aici pentru că lucrez cu Bogdan, dar părinții tăi au un loc în viața ta pe care nimeni dintre noi nu îl poate ocupa.
Lavinia a început să plângă.
— Îmi pare rău, a șoptit.
Eu am rămas lângă Petre, fără să știu ce să spun.
O invitată s-a apropiat de mine.
— Doamnă Eugenia, dumneavoastră ați făcut cozonacii?
— Da, mamă. Și niște prăjituri.
— Atunci ne-ar face plăcere să gustăm.
Am desfăcut încet ștergarul brodat și am scos cutia cu prăjitura Laviniei.
Fiica mea a privit-o și a dus mâna la gură.
— Mamă… ai făcut prăjitura mea preferată?
— Da, fata mea. M-am gândit că poate ți-e dor de ea.
Lavinia a început să plângă mai tare.
— Iar eu v-am lăsat în prag…
Petre i-a răspuns încet:
— Nu mâncarea ne-a durut, Lavinia. Ci faptul că ți-a fost rușine să spui că suntem părinții tăi.
Bogdan a tras două scaune lângă masă.
— Vă rog să luați loc. Nu trebuie să plecați nicăieri.
Am privit spre Lavinia.
— Fata mea, noi nu am venit să-ți stricăm seara. Dacă vrei să plecăm, plecăm. Dar nu ne mai spune niciodată că trebuie să ne ascundem pentru că suntem de la țară.
Fiica mea s-a apropiat și m-a luat de mâini.
— Mamă, vă rog să rămâneți. Am greșit.
Am acceptat să stăm puțin, mai ales pentru că Petre își dorea să nu plecăm certați.
Invitații au gustat din cozonaci, cârnați și prăjituri. Au pus întrebări despre gospodăria noastră și despre felul în care pregăteam produsele.
Nu ne-a întrebat nimeni ce funcții avuseserăm sau câți bani câștigam.
Am vorbit despre grădină, despre iernile de altădată și despre copilăria Laviniei.
Octavian a ascultat cu interes.
— Vedeți, doamnă Eugenia? Tocmai asemenea povești îmi amintesc de părinții mei.
Am zâmbit.
— Și noi ne bucurăm când cineva apreciază lucrurile simple.
După aproximativ o oră, i-am spus lui Petre că ar fi bine să plecăm.
Lavinia ne-a condus până la ușă.
— Mamă, tată, îmi pare rău pentru ce am spus. Nu știu ce a fost în capul meu.
Am privit-o cu tristețe.
— Lavinia, noi te-am crescut cu drag. Am muncit ca să ai o viață mai bună decât a noastră. Dar nu ne-am gândit niciodată că, atunci când vei ajunge să trăiești mai bine, îți va fi rușine de noi.
Fiica mea și-a coborât privirea.
— Știu, mamă. V-am rănit.
— Da, ne-ai rănit. Și nu putem să ne prefacem că nu s-a întâmplat nimic doar pentru că ai cerut iertare.
Petre a luat-o de mână.
— Noi te iubim, fata mea. Dar respectul trebuie să fie de ambele părți.
Lavinia a dat din cap.
Am plecat acasă cu sufletul greu, deși seara se încheiase altfel decât mă așteptasem.
În zilele următoare, Lavinia ne-a sunat de mai multe ori.
La început, nu am știut ce să-i spun.
Nu voiam să o pedepsesc, dar nici să trec peste umilință ca și cum ar fi fost o simplă neînțelegere.
În a doua zi de Crăciun, fiica noastră a venit la noi împreună cu Bogdan.
De data aceasta, nu purta haine elegante și nu părea preocupată de aparențe.
A intrat în bucătărie, unde pregăteam masa, și m-a întrebat:
— Mamă, pot să te ajut?
Am privit-o surprinsă.
— Sigur, fata mea. Poți să cureți cartofii.
S-a așezat lângă mine și a început să lucreze.
După câteva minute, a spus încet:
— Mamă, vreau să-ți mărturisesc ceva. În ultimii ani am încercat să par altfel decât sunt. Mi-am dorit să fiu acceptată de oamenii din jurul lui Bogdan și am început să mă rușinez de lucrurile care făceau parte din copilăria mea.
Am ascultat-o fără să o întrerup.
— Când v-am văzut la ușă, cu sacoșele acelea, m-am gândit doar la ce vor spune invitații. Nu m-am gândit la cât ați muncit pentru noi.
Am pus cuțitul deoparte.
— Lavinia, nu trebuie să trăiești ca noi. Poți avea o casă frumoasă, un serviciu bun și prieteni diferiți. Dar nu trebuie să ne ascunzi ca să fii respectată.
Fiica mea a început să plângă.
— Știu, mamă. Și îmi pare rău.
Am luat-o în brațe.
Nu pentru că uitasem ce se întâmplase, ci pentru că vedeam că începea să înțeleagă.
În lunile următoare, Lavinia a început să vină mai des la noi.
Nu mai făcea observații despre gospodărie și nu ne mai ruga să ascundem borcanele sau sacoșele când venea cineva în vizită.
Uneori mă ajuta la gătit, iar alteori stătea cu Petre în grădină și îl asculta povestind.
Într-o duminică, ne-a invitat din nou la ea.
De data aceasta, ne-a spus din timp că vor veni și câțiva prieteni.
— Mamă, tată, vreau să fiți acolo. Nu trebuie să aduceți nimic. Vreau doar să petrecem timp împreună.
Am acceptat.
Când am ajuns, Lavinia ne-a întâmpinat la ușă cu un zâmbet cald.
Ne-a condus în sufragerie și ne-a prezentat invitaților fără nicio ezitare.
— Ei sunt părinții mei, Eugenia și Petre. Au muncit toată viața la țară și sunt oamenii cărora le datorez tot ce am devenit.
Am simțit că mi se umplu ochii de lacrimi.
Petre mi-a strâns mâna.
Nu aveam nevoie de discursuri mari. Aveam nevoie doar să nu mai fim ascunși.
În seara aceea, Lavinia a adus la desert prăjitura cu foi fragede și cremă de vanilie.
O pregătise singură, după rețeta mea.
— Mamă, nu mi-a ieșit chiar ca a ta, a spus zâmbind.
Am gustat o bucățică.
— Este foarte bună, fata mea.
— Am vrut să-mi amintesc de copilărie.
Am privit-o și am zâmbit.
Înțelesesem că fiica noastră nu trebuia să se întoarcă la viața de la țară ca să ne respecte.
Trebuia doar să nu uite cine o crescuse și câtă muncă se ascundea în spatele fiecărui lucru pe care îl primise.
Nu voi uita niciodată ziua în care ne-a oprit în prag și ne-a spus că îi este rușine de noi.
Dar nici gestul lui Octavian, omul pe care nu îl cunoșteam și care ne-a arătat că adevărata valoare nu stă în funcții, bani sau haine elegante.
De atunci, când pregătesc cârnați, cozonaci sau prăjituri pentru Lavinia, o sun înainte și o întreb dacă dorește să-i aduc ceva.
Iar ea îmi răspunde aproape de fiecare dată:
— Mamă, veniți voi. Restul nu contează.
Și pentru mine, acele cuvinte sunt cel mai frumos dar pe care îl poate primi o mamă de la copilul ei.