Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Am rămas cu ochii la fotografia de pe telefonul femeii. Toader al meu era acolo, mai tânăr cu aproape treizeci de ani, îmbrăcat în salopeta lui de lucru. Lângă el stătea o femeie slabă, cu părul negru prins la spate, ținând în brațe un copil.
— Maică, cine ești dumneata? am întrebat, simțind că mi se înmoaie picioarele.
— Mă numesc Felicia, am 49 de ani și lucrez la grădinița de lângă piață. Femeia din fotografie era mama mea, Margareta.
Am privit din nou imaginea.
— Și ce legătură avea cu Toader?
Felicia și-a șters ochii.
— Mama mi-a povestit că, atunci când eram mică, tata ne-a părăsit. Locuiam într-o casă veche, iar într-o iarnă ni s-a stricat soba. Nu aveam bani pentru reparație și nici lemne suficiente.
Am simțit un fior.
— Toader lucra pe atunci la o echipă de întreținere. Repara sobe și instalații de încălzire când îl chemau oamenii.
— Exact, a spus Felicia. Mama l-a rugat să vină să vadă soba. I-a spus că îi va plăti când va putea.
Am început să-mi amintesc.
Într-o iarnă, cu mulți ani în urmă, Toader venise acasă târziu, cu hainele murdare de funingine. Îmi spusese că ajutase o femeie rămasă singură cu un copil.
— El a fost? am șoptit.
Felicia a încuviințat.
— A reparat soba și ne-a adus câteva brațe de lemne. Mama a vrut să-i dea banii pe care îi avea, dar el a refuzat.
Am simțit că mi se umplu ochii de lacrimi.
— Așa era Toader. Nu putea să vadă un om necăjit fără să-l ajute.
— Mama a păstrat fotografia aceasta toată viața. A fost făcută câteva luni mai târziu, când el a trecut să verifice dacă soba funcționa bine.
Felicia a făcut o pauză.
— Înainte să moară, mama mi-a spus că ar vrea să-i mulțumesc încă o dată. Nu știa unde locuiește, dar își amintea numele lui și faptul că avea o soție care îl aștepta acasă.
Am coborât privirea.
— Toader a murit acum șapte ani, maică.
— Îmi pare rău. Nu am știut.
Am rămas câteva clipe tăcute, în mijlocul trotuarului.
Polițistul, care ne ajutase să strângem lădițele, s-a apropiat.
— Doamnă Agafița, vă simțiți bine?
Am încuviințat.
— Sunt bine, maică. Numai că am aflat ceva despre bărbatul meu.
Felicia i-a explicat pe scurt întâmplarea.
Bărbatul ne-a ascultat fără să ne întrerupă.
— Se pare că soțul dumneavoastră a fost un om deosebit, a spus.
Am zâmbit printre lacrimi.
— A fost un om bun. Dar să știi că avea și el defectele lui. Era încăpățânat și uneori uita să-mi spună unde pleacă să ajute pe cineva.
Felicia a râs.
— Mama spunea că nu a vrut să primească nici măcar o farfurie cu mâncare drept mulțumire.
— Așa făcea mereu!
Am privit-o pe femeia din fața mea și am simțit o apropiere neașteptată.
— Felicia, dacă ai timp, aș vrea să mai povestim despre mama dumitale.
— Cu mare drag, tanti Agafița. Dar întâi vreau să vă duc până acasă. Nu vă las să cărați singură lădițele.
Am încercat să refuz, dar Felicia a insistat.
Înainte să plecăm, polițistul mi-a întins o hârtie pe care notase informațiile de contact ale administrației pieței.
— Am vorbit cu un coleg care cunoaște procedura. Pentru vânzarea produselor din gospodărie există documente pe care le puteți obține de la primărie. Vă recomand să întrebați și la administrația pieței despre locurile disponibile și tarife.
Am luat hârtia.
— Mulțumesc, maică. Dar eu nu prea mă pricep la acte.
— Dacă aveți nevoie de explicații, vă pot îndruma către instituțiile potrivite. Nu vă pot promite un loc, dar puteți depune cererea.
Felicia a intervenit.
— Vă ajut eu, tanti Agafița. Mergem împreună să întrebăm.
Am privit-o surprinsă.
— Dar ai serviciu, maică. Nu vreau să te încurc.
— Nu mă încurcați. Mama ar fi fost bucuroasă să știe că pot face și eu ceva pentru familia omului care ne-a ajutat.
În după-amiaza aceea, Felicia m-a dus acasă.
Când a intrat în curte, s-a oprit lângă cei doi meri bătrâni.
— De aici sunt merele pe care le-ați vândut?
— De aici, maică. Pe unul l-a plantat Toader când ne-am mutat în casa asta.
Felicia s-a apropiat de pom și i-a atins scoarța.
— Atunci mă bucur și mai mult că le-am cumpărat.
Am poftit-o în casă și i-am făcut un ceai.
Am stat aproape două ore la masă, povestind despre oamenii pe care îi pierduserăm.
Mi-a spus că mama ei murise în primăvară și că încă îi era greu să treacă pe lângă casa în care crescuse.
— Și eu mă uit uneori spre poartă, așteptând parcă să intre Toader cu sacoșa de cumpărături, i-am mărturisit.
Felicia mi-a prins mâna.
— Cred că oamenii buni rămân lângă noi prin lucrurile pe care le-au făcut.
Am încuviințat.
— Așa este, maică.
În zilele următoare, Felicia s-a ținut de cuvânt.
Am mers împreună la primărie, unde am aflat ce documente îmi trebuiau pentru a vinde legal produsele din gospodărie.
Am depus cererea pentru atestatul de producător și carnetul de comercializare, potrivit procedurii aplicabile.
Un funcționar ne-a explicat ce verificări erau necesare și cât aveam de așteptat.
Între timp, Felicia a discutat cu administrația pieței despre posibilitatea de a închiria un loc pentru perioade scurte.
Nu toate lucrurile s-au rezolvat imediat.
A trebuit să mai mergem de două ori cu documente și să așteptăm să fie disponibil un loc potrivit.
Dar după câteva săptămâni am primit vestea că puteam începe să vând legal în piață.
În prima dimineață, Felicia a venit să mă ajute să transport merele.
Am așezat cele două lădițe pe o măsuță, am pus prețul la vedere și m-am așezat pe scăunelul meu.
De data aceasta nu mai stăteam cu frica în sân că cineva mă va alunga.
Pe la zece dimineața, l-am văzut pe polițistul care mă oprise în ziua aceea.
Mergea prin piață împreună cu un coleg.
Când m-a recunoscut, s-a apropiat zâmbind.
— Bună dimineața, doamnă Agafița! Văd că ați reușit!
— Am reușit, maică. Cu acte, cu loc plătit, cu tot ce trebuie!
Bărbatul a privit merele.
— Arată foarte bine.
Am ales două mere mari și roșii.
— Ia-le pentru copiii dumitale!
A zâmbit, dar a clătinat din cap.
— Nu pot să primesc marfă gratuit. Cât costă?
— Patru lei, dacă ești așa încăpățânat!
A scos banii și i-a pus pe măsuță.
— Să știți că m-am gândit mult la ziua aceea, mi-a spus.
L-am privit.
— Și eu, maică.
— Aveam dreptate că nu puteați vinde pe trotuar, dar nu aveam niciun motiv să vă vorbesc urât. Am discutat și cu colegii despre felul în care explicăm oamenilor regulile.
Am încuviințat.
— Legea trebuie respectată. Dar o vorbă bună nu costă nimic.
Polițistul a zâmbit.
— Aveți dreptate.
Înainte să plece, mi-a făcut cu mâna.
— Să aveți vânzare bună, tanti Agafița!
— Să fii sănătos, maică!
După plecarea lui, am rămas câteva clipe privind merele.
Nu câștigam cine știe ce bani din vânzarea lor.
Uneori abia îmi acopeream cheltuielile cu transportul și locul din piață.
Dar îmi plăcea să am o ocupație, să vorbesc cu oamenii și să simt că încă pot face ceva folositor.
Felicia venea uneori să mă ajute, iar în zilele când nu puteam ajunge la piață mă suna să vadă ce mai fac.
Într-o după-amiază, m-a invitat la grădinița unde lucra.
— Tanti Agafița, copiii au pregătit o activitate despre fructele de toamnă. V-ar plăcea să le povestiți cum se îngrijesc merii?
Am început să râd.
— Eu? În fața copiilor?
— Da. Știți atâtea lucruri despre grădină!
Am acceptat.
În ziua aceea am mers cu un coș mic de mere și le-am povestit copiilor cum înfloresc pomii primăvara, cum cresc fructele și de ce trebuie îngrijită grădina.
Copiii m-au ascultat cu ochii mari și mi-au pus tot felul de întrebări.
Un băiețel m-a întrebat:
— Mamaie, dumneavoastră nu obosiți când culegeți merele?
Am zâmbit.
— Ba obosesc, maică. Dar mă odihnesc și apoi mai culeg câteva.
La plecare, Felicia mi-a arătat un desen făcut de copii.
Era un măr mare, cu fructe roșii, iar lângă el stătea o bătrânică zâmbitoare.
— Uitați, tanti Agafița. Copiii au spus că sunteți bunica merelor!
Am început să plâng.
Nu pentru că desenul era frumos, ci pentru că, după mulți ani, simțeam din nou că cineva se bucura de prezența mea.
În seara aceea, când m-am întors acasă, am pus desenul lângă fotografia lui Toader.
— Ei, bătrâne, am șoptit, uite că merele tale încă fac oamenii fericiți.
Am rămas câteva clipe în fața fotografiei.
Cu câteva săptămâni înainte, stătusem pe un scăunel, lângă două lădițe, rușinată că un polițist mă certa în fața trecătorilor.
Crezusem că ziua aceea avea să fie una dintre cele mai triste din viața mea.
Dar tocmai atunci întâlnisem o femeie care purta în suflet recunoștința pentru un bine făcut de soțul meu cu mulți ani în urmă.
Nu toate faptele bune primesc răsplată imediat.
Unele rămân uitate ani întregi, până când viața aduce oamenii potriviți față în față.
Iar eu am înțeles că, la 81 de ani, încă mai puteam învăța ceva nou, încă mai puteam lega prietenii și încă mai aveam motive să mă trezesc dimineața cu bucurie.
În toamna aceea, merele din grădina mea nu mi-au adus doar bani pentru medicamente.
Mi-au adus o prietenă, amintirea unui bine făcut de Toader și sentimentul că nu eram singură pe lume.
Și de fiecare dată când așezam merele în lădițe, îmi aminteam de vorbele pe care le spunea bărbatul meu:
— Agafițo, să nu treci niciodată nepăsătoare pe lângă un om care are nevoie de ajutor. Nu știi când o să ai și tu nevoie de o mână întinsă.
Acum știam câtă dreptate avusese.
**DISCLAIMER:** Această poveste este în întregime fictivă și are exclusiv scop de divertisment. Acțiunile și comportamentul polițistului local din poveste aparțin strict personajului imaginar și nu reprezintă, nu reflectă și nu caracterizează activitatea Poliției Locale sau a angajaților acestei instituții. Povestea nu urmărește discreditarea Poliției Locale ori a vreunei instituții publice.