“Cine mi-a luat cârnații afumați din pod? I-am pus de Crăciun, nu de gustat!” i-am strigat ginerelui meu, Săndel, coborând de pe scara podului cu un cârlig gol în mână. Fiica mea, Otilia, a ieșit speriată în tindă, iar ginerele s-a oprit din mestecat. Tocmai își făcuse un sandviș și avea gura plină.

Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Am luat foaia din mâna bărbatului și am citit primul rând. Era o diplomă de la un concurs de preparate tradiționale, organizat la căminul cultural dintr-o comună apropiată.

Pe diplomă scria că premiul întâi, la categoria preparate din carne, fusese acordat cârnaților afumați pregătiți de Păuna și Haralambie, după o rețetă de familie.

Am ridicat ochii spre ginerele meu.

— Săndele, ce-ai făcut, măi băiete?

El a început să zâmbească, deși se vedea că nu știa dacă urma să-l îmbrățișez sau să-l cert.

— Mamă-soacră, voiam să-ți fac o surpriză de Crăciun!

— Cu cârnații mei?

— Păi cu ai cui? Dacă îi duceam pe ai mei, nu câștigam nici măcar o ceapă!

Otilia a izbucnit în râs, iar bărbatul cu mapa a zâmbit.

— Doamnă Păuna, mă numesc Lucian și fac parte din echipa care a organizat concursul. Ginerele dumneavoastră a înscris preparatul în numele dumneavoastră. Participarea a fost gratuită, iar juriul a apreciat foarte mult gustul cârnaților.

M-am uitat din nou la diplomă.

— Și de ce apare și Haralambie?

Săndel și-a dres glasul.

— Pentru că tu spui mereu că rețeta ați făcut-o împreună. M-am gândit că ar fi frumos să fie trecut și numele lui.

Am simțit cum mi se umezesc ochii.

Haralambie al meu murise de cinci ani, dar în fiecare decembrie, când pregăteam cârnații, parcă îl auzeam lângă mine.

— Păuno, mai pune un cățel de usturoi! îmi spunea el. Să simtă omul că mănâncă ceva bun!

Am trecut cu degetul peste numele lui de pe diplomă.

— Of, Haralambie… Ai ajuns să câștigi concursuri și după ce-ai plecat dintre noi!

Otilia m-a îmbrățișat.

— Mamă, am vrut să-ți facem o bucurie.

Am privit-o peste umăr.

— Și nu puteați să-mi spuneți înainte să-mi dispară cârnații din pod?

— Atunci nu mai era surpriză!

— Surpriză a fost, fata mea! Aproape că am chemat poliția pentru două șiraguri de cârnați!

Lucian a început să râdă.

— Mai avem și un mic premiu pentru dumneavoastră.

A deschis cutia pe care o adusese și a scos o plachetă din lemn, gravată cu numele concursului, apoi un plic cu cinci sute de lei.

Am rămas cu gura căscată.

— Cinci sute de lei pentru cârnații mei?

— Da, doamnă. Este premiul oferit de organizatori.

M-am întors spre Săndel.

— Auzi, măi băiete, și câți cârnați ai dus?

— Două șiraguri.

— Și dacă duceai tot podul, cumpăram căminul cultural?

Otilia s-a aplecat de râs, iar ginerele a ridicat mâinile.

— Mamă-soacră, recunosc! Am greșit că i-am luat fără să te întreb!

— Așa să știi! Că data viitoare te înscriu eu la concursul de curățat cartofi!

Lucian ne-a felicitat încă o dată, apoi a plecat, lăsându-ne diploma și premiul.

După ce am închis poarta, m-am întors spre cei doi vinovați.

— Acum vreau să-mi spuneți tot. De la început!

Ne-am așezat în bucătărie, iar Săndel a început să povestească.

Cu două săptămâni înainte văzuse un anunț despre concursul de preparate tradiționale. Se înscriau gospodari din mai multe sate, fiecare cu o rețetă proprie.

— Și m-am gândit că ai tăi sunt cei mai buni, mamă-soacră!

— Asta știam și eu. Dar de ce n-ai venit să mă întrebi?

— Pentru că voiam să-ți aduc diploma de Crăciun. Să vezi că nu numai noi îți lăudăm cârnații!

Otilia a continuat:

— Eu l-am ajutat să pregătească lada. Am pus cârnații în ambalaje curate și i-am dus la concurs conform indicațiilor organizatorilor.

— Și făina de pe scara podului?

Săndel a început să râdă.

— De la mine! Când am urcat, tocmai venisem din bucătărie, unde o ajutasem pe Otilia să frământe aluatul pentru pâine.

— Dar urma de noroi de lângă poartă?

— Tot de la mine. Aveam cizmele murdare.

Am clătinat din cap.

— Deci toate indiciile duceau la tine!

— Păi da, mamă-soacră. Dar măcar am fost un hoț cu intenții bune!

— Hoț cu intenții bune sau nu, tot trebuia să mă întrebi!

Ginerele a devenit serios.

— Ai dreptate. Îmi pare rău. Am vrut să te bucur și am uitat că sunt lucrurile tale.

L-am privit câteva clipe.

— Te iert, Săndele. Dar să nu mai faci așa ceva.

— Promit!

Otilia a zâmbit.

— Mamă, acum putem să ne bucurăm de premiu?

Am luat diploma și am privit-o din nou.

— Putem, fata mea. Dar întâi să vedem unde o punem.

Am ales peretele din sufragerie, lângă fotografia lui Haralambie.

Săndel a adus un cui și un ciocan, iar Otilia a ținut diploma dreaptă.

— Mai la stânga, Săndele!

— Așa?

— Nu, măi băiete, acum e strâmbă!

— Mamă-soacră, dacă mai mut cuiul de trei ori, facem sită din perete!

Am început să râd.

În cele din urmă, diploma a fost așezată la locul ei.

Am făcut un pas înapoi și am privit-o.

Sub fotografia lui Haralambie, numele nostru apărea din nou împreună.

— Ei, bătrâne, am șoptit, uite că rețeta noastră încă face cinste casei!

Otilia m-a prins de braț.

— Mamă, tata ar fi fost foarte mândru.

Am încuviințat.

— Ar fi fost. Dar ar fi zis că trebuia să punem mai mult usturoi!

Am izbucnit toate trei în râs.

În seara aceea, am hotărât să folosim premiul pentru masa de Crăciun.

Am cumpărat câteva lucruri pe care altfel nu le-aș fi luat și am pregătit o masă mare pentru familie.

În Ajun au venit copiii, nepoții și câțiva oameni apropiați.

Săndel a intrat primul în bucătărie.

— Mamă-soacră, ai scos cârnații?

M-am întors spre el.

— Săndele, tu ai voie să te apropii de cârnați numai sub supraveghere!

Toată lumea a început să râdă.

Ginerele a ridicat mâinile.

— Bine, bine! Dar măcar am voie să-i mănânc?

— Ai voie. După ce se așază toți la masă!

Otilia a adus un platou mare cu cârnați afumați, frumos rumeniți.

Am privit masa și mi-am amintit de anii în care Haralambie stătea lângă mine și îmi spunea că o gospodină bună trebuie să aibă întotdeauna ceva pregătit pentru musafiri.

Acum nu mai era lângă mine, dar rețeta lui adusese din nou toată familia împreună.

După masă, Săndel s-a ridicat cu paharul în mână.

— Vreau să spun câteva cuvinte!

Am ridicat sprâncenele.

— Dacă sunt despre cârnați, să fie scurte!

El a râs.

— Sunt despre cea mai bună soacră din lume. Și despre faptul că am avut dreptate când am spus că nimeni nu face cârnați ca ea!

Toți au aplaudat.

Am simțit că mi se încălzesc obrajii.

— Hai, măi băiete, lasă vorbele mari și mai pune lemne pe foc!

Săndel a făcut o plecăciune caraghioasă.

— Imediat, doamnă campioană!

De atunci, porecla aceasta mi-a rămas în familie.

Când venea cineva în vizită, Otilia spunea:

— Să știți că mama este campioană la cârnați afumați!

Iar eu răspundeam:

— Campioană, campioană, dar tot trebuie să spăl vasele după voi!

În primăvara următoare, Săndel a venit cu o propunere.

— Mamă-soacră, anul acesta se organizează din nou concursul. Ce zici, participăm?

L-am privit peste ochelari.

— Participăm, dar cu o condiție!

— Care?

— De data asta mă întrebi înainte să iei ceva din pod!

Ginerele a început să râdă.

— Promit! Și te duc eu la concurs, să primești premiul personal!

Am zâmbit.

— Atunci mai vedem.

În toamna aceea, când am început din nou pregătirile pentru afumături, Otilia și Săndel au venit să mă ajute.

Am măsurat împreună ingredientele, am pregătit carnea și le-am explicat fiecare pas al rețetei.

— Să știți că secretul nu este doar în usturoi și boia, le-am spus. Trebuie să ai răbdare și să nu te grăbești.

Săndel a încuviințat foarte serios.

— Am înțeles, mamă-soacră. Și să nu furi cârnații din pod!

Am izbucnit în râs.

— Asta este prima regulă!

Am continuat să lucrăm până după-amiază, iar când am terminat, m-am uitat la ei și am simțit o bucurie pe care nu o mai trăisem de mult.

Rețeta lui Haralambie nu mai era doar o amintire păstrată în caietul meu vechi.

O învățau acum și copiii noștri.

În Crăciunul următor, înainte să urc în pod, am strigat din prag:

— Săndele, cârnații sunt toți la locul lor?

Din curte s-a auzit răspunsul lui:

— Sunt, mamă-soacră! I-am numărat de trei ori!

— Și ai gustat vreunul?

— Numai unul!

Am coborât scara râzând.

— Atunci înseamnă că iar trebuie să fac anchetă!

Otilia a venit lângă mine și m-a îmbrățișat.

— Mamă, cred că povestea cârnaților dispăruți o să rămână în familia noastră mulți ani.

Am privit-o cu drag.

— Să rămână, fata mea. Măcar avem de ce să râdem când ne adunăm de Crăciun.

Și așa a fost.

Din două șiraguri de cârnați dispăruți, familia noastră a câștigat o diplomă, o amintire frumoasă și o glumă pe care aveam să o spunem la fiecare sărbătoare.

Iar eu am înțeles că uneori cele mai frumoase surprize vin tocmai de la oamenii pe care îi bănuiești că ți-au făcut o poznă.

Numai că, de atunci, cheia podului am început să o țin într-un loc pe care Săndel nu-l știa.

Nu de alta, dar nu voiam să mă trezesc campioană la cârnați în fiecare săptămână!