Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Am recitit hârtia din plic, sperând că înțelesesem greșit. Fostul meu soț, Ciprian, îmi scria că se întorsese în țară și că hotărâse să o ia pe Ilinca la el pentru o perioadă. Spunea că avea acum o locuință mai mare, un serviciu stabil și condiții mai bune decât îi puteam oferi eu.
La sfârșitul scrisorii adăugase că, dacă nu acceptam, urma să ceară în instanță schimbarea locuinței copilului.
Documentul anexat era o copie a contractului lui de închiriere, nu vreo hotărâre judecătorească.
Dar mâinile îmi tremurau atât de tare, încât abia puteam ține foile.
— Doamnă Ștefania, sunteți bine? m-a întrebat educatoarea.
— Tatăl Ilincăi spune că vrea să o ia să locuiască la el.
Feliciana a privit spre ușa sălii de grupă.
— A discutat cu dumneavoastră înainte?
— Nu. Nici măcar nu mi-a spus că s-a întors.
Mi-am amintit de toate serile în care Ilinca îl așteptase să sune. De zilele ei de naștere în care îi promisesese că vine și apoi găsise câte o scuză.
Acum apăruse la grădiniță și îi dăduse copilului un plic cu o asemenea veste.
— A vorbit mult cu ea? am întrebat.
— Din ce mi-a povestit Ilinca, a întâlnit-o lângă poartă, când ați adus-o dimineață. I-a spus că are o surpriză pentru dumneavoastră. Copila mi-a arătat plicul imediat ce a intrat în grupă.
Am simțit un fior rece.
Dimineața o lăsasem pe Ilinca la intrare și mă grăbisem spre serviciu. Nu-l observasem pe Ciprian.
— Vă rog să nu o lăsați să plece cu nimeni fără să verificați cu mine și fără respectarea documentelor privind preluarea copilului.
— Vom verifica atent persoanele autorizate și situația legală, mi-a răspuns Feliciana. Și vă rog să discutați cu conducerea grădiniței despre cele întâmplate.
Am încuviințat.
În drum spre casă, Ilinca mă ținea de mână și povestea despre un cântecel învățat la grădiniță.
La un moment dat, m-a întrebat:
— Mami, tati a zis că are o cameră numai pentru mine. E adevărat?
M-am oprit.
— Așa ți-a spus?
— Da. Și că are un pat cu ursuleți. Dar eu pot să dorm tot cu tine când mi-e frică?
M-am aplecat și am îmbrățișat-o.
— Puiule, tu nu trebuie să alegi între mama și tata. Noi, oamenii mari, trebuie să avem grijă să fii în siguranță.
— Dar nu plec mâine, nu?
— Nu, iubita mea. Nu se schimbă nimic mâine.
În seara aceea, după ce Ilinca a adormit, l-am sunat pe Ciprian.
Mi-a răspuns după câteva apeluri.
— Ai primit plicul?
— L-am primit. De ce ai vorbit cu Ilinca înainte să vorbești cu mine?
— Pentru că este și copilul meu, Ștefania.
— Știu foarte bine. Dar nu poți să-i promiți că se mută la tine fără să discutăm și fără să ținem cont de ce este bine pentru ea.
— Eu acum am condiții. Nu mai stau într-o garsonieră. Am două camere și câștig bine.
Am simțit că mă înfurii.
— Și crezi că o cameră în plus șterge toate lunile în care abia ai sunat-o?
A tăcut.
— Ștefania, știu că am lipsit. Dar vreau să îndrept lucrurile.
— Atunci începe prin a nu o mai speria. Ilinca are cinci ani. Nu este un bagaj pe care îl muți dintr-o casă în alta.
— Vreau să o văd.
— Putem discuta despre legătura ta cu ea și despre un program potrivit. Dar nu o mai pune să transmită mesaje între noi.
Am închis telefonul cu ochii plini de lacrimi.
Nu voiam să-i iau Ilincăi tatăl.
Dar nici nu puteam accepta ca el să apară după atâta timp și să hotărască singur unde urma să locuiască fetița.
A doua zi am cerut o consultație juridică. Am dus documentele pe care le aveam și am explicat situația.
Am aflat ce demersuri puteam face pentru a clarifica exercitarea drepturilor părintești, locuința copilului și programul de legături personale, în funcție de hotărârile și actele existente.
Avocata mi-a recomandat să păstrez mesajele, să nu iau decizii sub presiune și să pun pe primul loc stabilitatea Ilincăi.
Mi-a mai spus ceva care mi-a rămas în minte.
— Faptul că aveți venituri mai mici nu înseamnă automat că sunteți un părinte mai puțin potrivit. Contează situația copilului în ansamblu.
Am ieșit de acolo puțin mai liniștită.
În aceeași după-amiază, Feliciana m-a rugat din nou să discutăm.
— Doamnă Ștefania, aș vrea să vă spun ceva despre Ilinca.
Am simțit că mi se strânge stomacul.
— Ce s-a mai întâmplat?
— Astăzi și-a mâncat tot sandvișul. Dar, când am întrebat-o de ce este tristă, mi-a spus că se teme că va trebui să aleagă unde să locuiască.
Mi-au dat lacrimile.
— I-am spus că nu trebuie să aleagă.
— Ați făcut bine. Dar ar fi util să primească același mesaj și de la tatăl ei.
Am încuviințat.
Feliciana a continuat:
— Și mai este ceva. Am discutat cu directoarea despre sprijinul disponibil pentru familiile care trec prin dificultăți. Dacă sunteți de acord, vă putem îndruma către serviciul de asistență socială.
Am simțit că mi se încălzesc obrajii.
— Nu vreau să creadă cineva că nu pot avea grijă de copilul meu.
— Nu despre asta este vorba. A cere sprijin nu înseamnă că nu vă îngrijiți copilul.
Am privit-o.
— Știți ce mă doare cel mai tare? Că Ilinca își păstra jumătate din mâncare pentru mine. Eu credeam că o protejez de toate grijile.
Educatoarea mi-a răspuns blând:
— A înțeles că vă este greu. Acum are nevoie să vadă că adulții caută soluții și că ea poate rămâne copil.
În zilele următoare am făcut câteva schimbări.
Am mers să aflu pentru ce forme de sprijin eram eligibile și am depus documentele necesare. Am discutat și la serviciu despre un program mai previzibil, ca să nu mai alerg în fiecare zi între prea multe locuri.
Nu s-au rezolvat toate problemele peste noapte.
Dar am început să-mi organizez mai bine cheltuielile și să nu mai sar peste mese pentru a economisi câțiva lei.
Într-o seară, Ilinca m-a văzut pregătind două caserole.
— Mami, iar faci două sandvișuri?
— Da. Unul pentru tine și unul pentru mine.
— Și tu chiar îl mănânci?
— Chiar îl mănânc. Uite, îl pun în geanta mea.
Fetița a zâmbit.
— Atunci nu mai trebuie să-ți păstrez jumătate!
Am îmbrățișat-o.
— Nu trebuie, puiule. Dar îți mulțumesc că te-ai gândit la mine.
După câteva săptămâni, Ciprian a acceptat să discutăm într-un cadru liniștit, fără Ilinca de față.
Ne-am întâlnit și am vorbit despre ce se întâmplase în ultimul an.
La început a încercat să se justifice.
— Am muncit mult și am vrut să mă pun pe picioare.
— Și eu am muncit mult, i-am răspuns. Dar Ilinca avea nevoie de tine și atunci când nu aveai o locuință mare.
A coborât privirea.
— Ai dreptate.
I-am povestit despre sandvișurile pe care fetița le păstra pentru mine.
La început a crezut că exagerez.
Apoi i-am explicat cum Ilinca observase că uneori nu mâncam seara, deși încercam să ascund asta.
Ciprian a rămas tăcut.
— N-am știut că vă este atât de greu.
— Pentru că nu ai întrebat.
Mi-a dat dreptate.
Am discutat apoi despre responsabilitățile lui și despre nevoia ca Ilinca să aibă o relație stabilă cu amândoi.
Nu i-am promis că se va muta la el și nici nu am încercat să-l îndepărtez din viața ei.
Am convenit să clarificăm formal programul de legături personale și contribuția lui financiară, cu respectarea situației legale și a interesului copilului.
La început, întâlnirile dintre Ciprian și Ilinca au fost scurte și organizate astfel încât fetița să se simtă în siguranță.
Au mers în parc, au desenat și au petrecut timp împreună.
Uneori Ciprian întârzia câteva minute, dar mă anunța din timp.
Nu era o schimbare spectaculoasă, însă era un început.
După câteva luni, contribuția lui pentru Ilinca a început să vină regulat, iar programul de vizitare a devenit mai previzibil.
Cel mai important era că fetița nu mai primea promisiuni despre mutări și camere noi fără ca noi să fi discutat înainte.
Într-o duminică, după ce se întorsese de la o întâlnire cu tatăl ei, Ilinca a venit la mine cu o foaie de hârtie.
— Mami, am făcut un desen nou!
Pe foaie eram noi două, ținându-ne de mână, iar puțin mai departe era și tatăl ei.
— Uite, mami! Acum suntem trei!
Am privit desenul și am zâmbit.
— Este foarte frumos, iubita mea.
— Și să știi că tati mi-a spus că nu trebuie să aleg între voi.
Am simțit că mi se umplu ochii de lacrimi.
— Așa este, puiule.
— Pot să vă iubesc pe amândoi?
Am strâns-o la piept.
— Întotdeauna.
În toamna următoare, când Ilinca a început grupa mare, lucrurile erau mai așezate.
Eu aveam un program de lucru mai stabil, iar ea știa că dimineața își găsește sandvișul în cutiuță și că mama are și ea ceva de mâncare.
Nu deveniserăm bogați.
Locuiam în aceeași garsonieră, cumpăram cu grijă și încă făceam socoteli înainte de fiecare salariu.
Dar nu mai trăiam cu sentimentul că trebuie să ascund orice greutate.
Într-o dimineață, Ilinca m-a văzut punând în geantă două mere.
— Mami, de ce ai două?
— Unul pentru mine și unul pentru o colegă care mi-a spus că a uitat să-și ia gustare.
Fetița a zâmbit larg.
— Vezi? Și oamenii mari împart!
Am început să râd.
— Da, puiule. Dar întâi trebuie să aibă fiecare ce mânca.
În ziua aceea, când am dus-o la grădiniță, Feliciana ne-a întâmpinat la ușă.
— Bună dimineața, Ilinca! Ce ai bun astăzi?
Fetița și-a ridicat mândră cutiuța.
— Un sandviș întreg! Și o să-l mănânc pe tot!
Educatoarea a zâmbit.
— Foarte bine!
Ilinca s-a întors spre mine.
— Mami, tu să nu uiți să-l mănânci pe al tău!
— Nu uit, iubita mea.
M-a sărutat pe obraz și a intrat în grupă.
Am rămas câteva clipe în prag, privind-o cum se așeza lângă ceilalți copii.
Mi-am amintit de ziua în care Feliciana îmi spusese că fetița mea păstra jumătate din sandviș pentru mine.
Atunci plânsesem de durere și de rușine, fiindcă înțelesesem cât de mult observase copilul meu din greutățile pe care încercasem să i le ascund.
Acum simțeam altceva.
Nu pentru că toate problemele dispăruseră, ci pentru că învățasem să cer ajutor, să-mi apăr copilul și să am grijă și de mine.
Ilinca nu mai trebuia să-mi păstreze mâncarea.
Nu mai trebuia să se gândească dacă mama se culcă flămândă.
Trebuia doar să fie fetița mea de cinci ani, să se joace, să învețe și să se bucure de copilărie.
Iar eu aveam să-mi amintesc mereu că dragostea unui copil poate încăpea într-o jumătate de sandviș, dar grija pentru problemele adulților nu trebuie așezată pe umerii lui.
În dimineața aceea am plecat spre serviciu cu geanta pe umăr și cu sandvișul meu pregătit.
La prima pauză l-am scos, m-am așezat și l-am mâncat până la ultima înghițitură.
Pentru prima dată după multă vreme, nu m-am mai simțit vinovată că aveam grijă și de mine.