Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Am desfăcut hârtia cu grijă și am început să citesc. Literele erau mari, unele strâmbe, iar câteva cuvinte fuseseră șterse și scrise din nou. În colțul de sus, Ionuț desenase un Moș Crăciun cu o căciulă uriașă.
— Dragă Moș Crăciun, anul acesta nu vreau mașinuță și nici jocuri. Te rog să-i aduci bunicii Leana o pereche de papuci călduroși și lemne pentru sobă, fiindcă am auzit-o spunând că sunt scumpe. Dacă nu-ți ajung cadourile, poți să nu-mi aduci mie nimic. Eu am destule jucării.
M-am oprit din citit.
Sorina și-a dus mâna la gură, iar Ciprian a rămas cu zâmbetul încremenit.
Am privit spre nepotul meu.
— Ionuț, puiule, tu ai scris asta?
Băiatul a încuviințat, cu ochii în pământ.
— Da, bunico.
— Și de ce ai pus scrisoarea în ciorapi?
— Pentru că am văzut într-un desen animat că Moș Crăciun intră pe horn și lasă cadourile în ciorapi. Dar noi nu avem șemineu, așa că m-am gândit să-i pun eu ciorapii în horn.
Ciprian și-a acoperit gura cu mâna.
— Și de unde ai găsit locul acela?
— Am văzut ușița când bunica a făcut curățenie. Era deschisă și am crezut că pe acolo ajunge scrisoarea la Moș Crăciun.
Am început să râd, deși lacrimile îmi curgeau pe obraji.
— Vai de mine, Ionuț! Tu ai vrut să-i trimiți lui Moș Crăciun scrisoarea și era cât pe ce să ne afumi pe toți!
Băiatul a ridicat privirea speriat.
— Dar eu n-am vrut să fac fum, bunico!
L-am luat în brațe.
— Știu, puiule. Știu că ai vrut să faci un lucru frumos.
Dumitrel, coșarul, s-a apropiat și s-a aplecat puțin, ca să poată vorbi cu Ionuț.
— Tinere, să știi că hornul nu este un loc pentru scrisori sau jucării. Pe acolo trebuie să iasă fumul. Dacă îl astupi, oamenii din casă pot fi în pericol.
Ionuț a încuviințat imediat.
— Nu mai pun nimic acolo, promit!
— Și nici nu mai deschizi ușița de curățare, a adăugat Ciprian. Dacă vezi ceva desfăcut la sobă, ne spui nouă.
— Bine, tati.
Coșarul a verificat din nou canalul de fum, a curățat depunerile și a montat corect ușița de curățare, astfel încât să nu mai poată fi deschisă de copil.
Ne-a explicat că, după ce observaserăm fum întorcându-se în cameră, făcuserăm bine că opriserăm folosirea sobei.
— Fumul nu este de joacă, ne-a spus. Mai ales într-o casă închisă, iarna.
A verificat tirajul și funcționarea sobei înainte să ne confirme că putea fi folosită din nou în condiții normale.
Ciprian a promis că va monta și un detector de monoxid de carbon potrivit pentru locuință și că vom face verificările înainte de fiecare sezon rece.
După ce Dumitrel și-a strâns uneltele, l-am poftit să bea un ceai.
— Vă mulțumesc, doamnă Leana, dar trebuie să ajung la încă o lucrare.
Am zâmbit.
— Atunci să aveți grijă, maică. Și dacă mai găsiți ciorapi în vreun horn, să întrebați întâi dacă locuiește acolo un copil care îl așteaptă pe Moș Crăciun!
Bărbatul a izbucnit în râs.
— Să știți că asta este prima dată când găsesc o scrisoare pentru Moș Crăciun într-un canal de fum!
După plecarea lui, am rămas în cameră cu Sorina, Ciprian și Ionuț.
Pe cârpa de lângă sobă se aflau cei doi ciorapi, acum plini de funingine.
Sorina i-a ridicat cu două degete.
— Mamă-soacră, vedeți? V-am spus că nu sunt ciorapii mei!
Am privit-o și am început să râd.
— Ai dreptate, fată. Îți cer iertare că te-am bănuit.
— Vă iert. Dar numai dacă recunoașteți că n-am băgat niciodată ciorapi la uscat în horn!
— Recunosc! Tu îi usuci lângă sobă, iar nepotul meu îi trimite la Moș Crăciun!
Ciprian a izbucnit în râs atât de tare, încât a trebuit să se așeze.
— Mamă, cred că anul acesta trebuie să punem un anunț pe sobă!
— Ce anunț?
— Că poșta pentru Moș Crăciun se primește numai la cutia de scrisori!
Ionuț a început și el să râdă.
Dar, după câteva clipe, s-a apropiat de mine și m-a prins de mână.
— Bunico, te-ai supărat că am cerut cadouri pentru tine?
M-am așezat pe canapea și l-am tras lângă mine.
— Nu, puiule. M-ai făcut foarte fericită. Dar vreau să-ți spun ceva.
— Ce anume?
— Eu am grijă de lemnele mele și de lucrurile de care am nevoie. Dacă am vreo problemă, vorbesc cu mama și cu tata. Tu nu trebuie să renunți la cadourile tale pentru mine.
Ionuț s-a uitat serios la mine.
— Dar eu te-am auzit spunând că lemnele sunt scumpe.
— Sunt scumpe, maică. Dar asta este o grijă de oameni mari.
— Și papucii?
Am început să râd.
— Papucii mei sunt cam uzați, recunosc. Dar nu trebuie să-i cumpere Moș Crăciun în locul jucăriilor tale.
Băiatul s-a gândit câteva clipe.
— Dar eu vreau să ai și tu cadou!
L-am strâns la piept.
— Atunci îmi poți face un desen. Știi cât de mult îmi plac desenele tale.
— Un desen cu soba?
— Numai dacă desenezi și ciorapii, să nu uităm niciodată întâmplarea!
Am început să râdem din nou.
În seara aceea, Sorina m-a ajutat să pregătesc cina.
În timp ce tăiam legumele, mi-a spus:
— Mamă-soacră, să știți că m-a emoționat scrisoarea lui Ionuț.
Am încuviințat.
— Și pe mine, fată. Nu mi-am imaginat că mă ascultă atât de atent când vorbesc despre cheltuieli.
— Copiii observă mai multe decât credem.
— Așa este. Dar n-aș vrea să crească îngrijorat că bunica nu are lemne sau papuci.
Sorina a pus cuțitul jos.
— Nici noi nu vrem asta. Ciprian și cu mine o să ne ocupăm să aveți suficiente lemne pentru restul iernii.
Am clătinat din cap.
— Nu vreau să vă împovărez.
— Nu ne împovărați. Și nici nu trebuie să faceți totul singură.
Am privit-o cu drag.
— Mulțumesc, Sorina.
În clipa aceea, Ciprian a intrat în bucătărie.
— Ce puneți la cale?
— Nimic, i-am răspuns. Discutăm despre cum să nu mai primim scrisori prin horn!
Fiul meu a început să râdă.
— Atunci să știți că am găsit soluția!
A scos din spatele lui o cutie de carton, pe care lipise o hârtie colorată.
— De acum înainte, toate scrisorile pentru Moș Crăciun se pun aici.
Ionuț a venit alergând.
— Tati, asta este cutia poștală a lui Moș Crăciun?
— Exact! Și o punem lângă brad, nu lângă sobă.
Băiatul a privit cutia încântat.
— Pot să scriu o scrisoare nouă?
— Sigur, i-a răspuns Sorina.
— Dar vreau să păstrez și rugămintea pentru bunica.
Am zâmbit.
— Păstreaz-o, puiule. Numai să nu mai folosești ciorapii pe post de plic!
În următoarele zile am pregătit împreună Crăciunul.
Am făcut cozonaci, am împodobit bradul și am pus luminițe la ferestre.
Ciprian a adus lemnele mai aproape de casă, iar Sorina m-a ajutat cu treburile grele.
Ionuț era foarte atent să nu se apropie de ușița sobei.
De fiecare dată când trecea pe lângă ea, își ducea degetul la buze și spunea:
— Aici nu se mai primește corespondență!
Eu izbucneam în râs.
În Ajun, după ce am terminat pregătirile, ne-am așezat în sufragerie.
Bradul era împodobit cu globuri vechi și câteva decorațiuni făcute de Ionuț la școală.
Sub el se aflau câteva cadouri.
Primul pe care l-a desfăcut Ionuț a fost o cutie cu un joc pe care și-l dorise de mult.
A sărit de bucurie.
— Mulțumesc!
Apoi a observat un pachet mic, învelit în hârtie roșie.
Pe el era scris numele meu.
— Bunico, uite! Moș Crăciun ți-a adus și ție ceva!
Am luat pachetul și l-am desfăcut.
Înăuntru era o pereche de papuci călduroși, moi, cu talpă groasă.
Am privit spre Sorina și Ciprian.
Amândoi zâmbeau.
— Vai, ce frumoși sunt!
Ionuț a bătut din palme.
— Vezi, bunico? Moș Crăciun a citit scrisoarea!
Am simțit că mi se umplu ochii de lacrimi.
— Se pare că da, puiule.
Băiatul s-a apropiat și mi-a șoptit:
— Dar eu cred că a găsit-o după ce a scos-o nenea coșarul din horn.
Am început să râd.
— Atunci trebuie să-i mulțumim și lui nenea coșarul!
Sorina a scos telefonul și ne-a făcut o fotografie.
Eu stăteam pe canapea, cu papucii noi în picioare, iar Ionuț mă îmbrățișa.
În spatele nostru, soba de teracotă încălzea camera, iar bradul strălucea lângă fereastră.
Înainte de culcare, Ionuț a venit cu un desen.
Pe foaie era o casă cu acoperiș roșu, un horn mare și un Moș Crăciun care ținea în mână o pereche de ciorapi.
Sub desen scrisese, cu litere mari, că Moș Crăciun trebuie să folosească ușa.
Am râs atât de tare, încât mi-au dat lacrimile.
— Ionuț, cred că desenul ăsta trebuie pus lângă sobă!
— Da, bunico! Ca să știe și Moș Crăciun!
Am lipit desenul pe peretele de lângă ușa sufrageriei, la distanță sigură de sobă.
În dimineața de Crăciun, când au venit câteva rude în vizită, Ciprian le-a povestit întâmplarea.
Toți au început să râdă.
Un unchi l-a întrebat pe Ionuț:
— Măi băiete, și dacă Moș Crăciun rămânea blocat în horn?
Ionuț a răspuns foarte serios:
— Atunci îl chemam pe nenea Dumitrel să-l scoată!
Casa a răsunat de râsete.
Eu l-am luat pe nepotul meu în brațe și l-am sărutat pe frunte.
— Să știi, puiule, că ai făcut o poznă mare.
— Știu, bunico. Nu mai fac.
— Dar ai și o inimă bună.
Ionuț a zâmbit.
— Eu am vrut doar să ai papuci noi și lemne pentru sobă.
L-am strâns la piept.
— Și le am, maică. Dar cel mai frumos cadou este că suntem cu toții bine.
Au trecut lunile, iar întâmplarea cu ciorapii a devenit gluma preferată a familiei.
De fiecare dată când Sorina punea rufe la uscat, Ciprian întreba:
— Sunt sigur lângă sobă sau trebuie să chemăm coșarul?
Iar eu îi răspundeam:
— Lasă femeia în pace! Acum știm cine este poștașul hornului!
Ionuț râdea și ridica mâinile.
— Eu m-am pensionat din meseria asta!
În toamna următoare, când Dumitrel a venit pentru verificarea obișnuită a sobei și a hornului, l-am întâmpinat cu un zâmbet.
— Bună ziua, maică! Anul acesta sper să găsiți numai funingine!
Coșarul a râs.
— Și eu sper, doamnă Leana. Dar ce mai face micul poștaș?
Ionuț a apărut din cameră.
— Acum trimit scrisorile în cutie!
— Așa este cel mai bine, i-a răspuns Dumitrel.
După ce a terminat verificarea, specialistul ne-a confirmat că totul era în regulă.
Am rămas câteva clipe lângă sobă, privind plăcile de teracotă pe care le ștersesem de atâtea ori de-a lungul anilor.
În iarna precedentă, mă supărasem pe Sorina și îl bănuisem pe Ciprian, fără să-mi treacă prin minte că nepotul meu încercase să-i trimită lui Moș Crăciun o rugăminte pentru mine.
Dintr-o poznă care putea avea urmări serioase învățaserăm cu toții ceva.
Eu învățasem să nu mai caut vinovați înainte să aflu adevărul.
Sorina și Ciprian înțeleseseră că cei mici ascultă și grijile pe care adulții cred că le spun numai între ei.
Iar Ionuț învățase că sobele și hornurile nu sunt locuri de joacă, oricât de frumoasă ar fi intenția.
Dar, mai presus de toate, înțelesesem câtă dragoste poate încăpea într-o scrisoare scrisă cu litere strâmbe.
În Crăciunul acela nu primisem doar o pereche de papuci călduroși.
Primisem dovada că nepotul meu se gândea la mine cu o grijă pe care nici nu știam că o poartă în suflet.
Și, de atunci, ori de câte ori cineva mă întreba care fusese cel mai neobișnuit Crăciun din viața mea, răspundeam râzând:
— Acela în care Moș Crăciun n-a venit pe horn, dar nepotul meu a încercat să-i trimită ciorapii înainte!