Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Am apropiat scrisoarea de lumină și am citit din nou fraza care îmi făcuse mâinile să tremure.
Dorina scrisese: “Catrina, Nectaria nu te-a numit mamă din greșeală. Eu am învățat-o să-ți spună așa, iar acum trebuie să-ți explic de ce.”
Am ridicat privirea spre Sevina.
— Ce înseamnă asta? De ce ar fi făcut sora mea așa ceva?
— Citește mai departe, Catrina.
Mi-am șters ochii și am continuat.
Dorina îmi povestea că, după ce plecase din localitate, aflase că era însărcinată. Tatăl copilului nu dorise să-și asume responsabilitatea, iar ea rămăsese singură.
În primele luni, îi fusese atât de greu, încât se gândise să mă caute.
Dar își amintea ultima noastră ceartă și nu avusese curaj.
Am simțit că mi se strânge inima.
Eu îi spusesem să nu mă mai caute.
Iar ea mă ascultase.
Scrisoarea continua.
— Când s-a născut Nectaria, am vrut să-i dau numele tău. Dar mi-am dat seama că ar fi prea dureros să-i explic de ce nu ne vorbim. I-am povestit despre tine ca despre a doua ei mamă, fiindcă tu ai avut grijă de mine când eram mici. Îi spuneam că, dacă eu nu voi mai putea fi lângă ea, tu vei ști să o iubești.
Am lăsat hârtia jos.
— Doamne, Dorina…
Sevina s-a apropiat.
— Sora ta nu a vrut să te înșele, Catrina. Îi vorbea fetiței despre tine cu mult drag.
— Dar eu nici măcar nu știam că am o nepoată!
— Știu. Asta a fost greșeala Dorinei. A amânat împăcarea până când n-a mai avut timp.
Am continuat să citesc.
Dorina îmi explica faptul că se îmbolnăvise grav cu doi ani înainte. Urmase tratament, dar starea ei se înrăutățise.
Sevina, vecina care o ajutase în ultimii ani, devenise sprijinul ei cel mai apropiat.
Înainte să moară, Dorina o rugase să aibă grijă de Nectaria și să încerce să mă găsească.
— Dacă Catrina nu vrea să mă ierte, să nu o învinovățești, scrisese sora mea. Dar spune-i că am iubit-o până în ultima zi. Și că mi-aș dori să nu rămână singură, așa cum nici Nectaria nu trebuie să rămână singură.
Am început să plâng.
Nu pentru că descoperisem un secret despre nașterea fetiței.
Ci pentru că înțelesesem cât de mult ne costase mândria pe amândouă.
Opt ani în care nu ne vorbiserăm.
Opt ani în care aș fi putut să-mi cunosc nepoata.
Și doi ani în care sora mea nu mai fusese pe lume.
— De ce n-ai venit mai devreme? am întrebat-o pe Sevina.
Femeia a oftat.
— Am încercat. Dorina păstrase o adresă veche, dar acolo nu te-am găsit. Abia luna trecută am aflat de atelierul tău.
— Și Nectaria?
— Ea a insistat să venim. Își amintea poveștile mamei despre tine. Îi spunea uneori mamei sale că are două mame: una care o crește și una care coase rochii frumoase.
Am privit spre fetiță.
Stătea lângă mașina de cusut și își aranja păpușa.
Nu știa că fiecare cuvânt al nostru îmi schimba viața.
— Nectaria, vii puțin la mine?
Copila s-a apropiat încet.
— Da, doamnă?
M-am așezat pe un scăunel, ca să fim la aceeași înălțime.
— Vreau să-ți spun ceva important. Mama ta, Dorina, era sora mea.
Fetița a făcut ochii mari.
— Deci dumneavoastră sunteți mătușa Catrina?
Am încuviințat.
— Da, puiule. Eu sunt.
— Mama mi-a spus că semănați foarte mult.
— Și tu semeni cu ea.
Nectaria a privit păpușa.
— Dar mama spunea că pot să vă spun și mamă.
Mi-au dat din nou lacrimile.
— Știu. Am citit scrisoarea ei.
— Atunci de ce v-ați supărat pe mine?
Întrebarea m-a durut mai mult decât toate celelalte.
— Pentru că nu știam cine ești și m-am speriat. Dar n-ar fi trebuit să ridic vocea. Îmi pare rău că te-am făcut să plângi.
Fetița m-a privit câteva clipe.
— Acum nu mai sunteți supărată?
— Nu pe tine, puiule. Niciodată n-ar fi trebuit să fiu.
— Pot să vă îmbrățișez?
Am deschis brațele.
— Sigur că poți.
Nectaria s-a apropiat și m-a îmbrățișat.
Am strâns-o la piept și am simțit că o parte din dorul pe care îl purtasem atâția ani începea să se transforme în altceva.
Nu era sora mea.
Dar era copilul ei.
Și îmi oferea o șansă pe care nu crezusem că o voi mai primi.
După câteva minute, Sevina s-a ridicat.
— Catrina, trebuie să plecăm. Nectaria are școală mâine.
Fetița m-a privit speriată.
— O să vă mai văd?
Am simțit un nod în gât.
— Dacă vrei, poți veni din nou la atelier. Și eu aș vrea să te vizitez.
Nectaria a zâmbit.
— Vreau!
Am condus-o până la ușă.
Înainte să plece, s-a întors.
— Mătușă Catrina?
Era prima dată când îmi spunea așa.
— Da, puiule?
— Mama zicea că dumneavoastră coaseți cele mai frumoase rochii.
Am zâmbit printre lacrimi.
— Mama ta cosea mai frumos decât mine când eram tinere.
— Nu cred!
— Ba să crezi! Eu făceam tivurile strâmbe, iar ea le îndrepta.
Nectaria a început să râdă.
După plecarea lor, am rămas singură în atelier.
Am deschis un sertar pe care nu-l mai umblasem de mult.
Înăuntru erau câteva fotografii cu mine și Dorina.
Într-una aveam doisprezece ani, iar ea avea opt.
Stăteam amândouă în fața unei mașini de cusut vechi, îmbrăcate în rochii făcute de mama noastră.
Am atins fotografia.
— Iartă-mă, Dorina, am șoptit.
În seara aceea n-am putut dormi.
Mă gândeam la toate telefoanele pe care nu le dădusem, la toate scrisorile pe care nu le trimisesem și la toate zilele în care îmi spusesem că sora mea trebuia să facă primul pas.
Acum era prea târziu să-i mai spun că îmi părea rău.
Dar nu era prea târziu să am grijă de copilul ei.
A doua zi am sunat-o pe Sevina.
— Aș vrea să vin să vă văd, dacă se poate.
— Sigur, Catrina. Nectaria m-a întrebat de trei ori dacă o suni.
Am zâmbit.
În weekend am mers la ele.
Sevina locuia într-o casă modestă, cu o curte mică și câțiva pomi fructiferi.
Nectaria m-a întâmpinat la poartă cu păpușa în brațe.
— Mătușă Catrina! Ați venit!
Am îmbrățișat-o.
— Ți-am promis, puiule.
În casă, Sevina mi-a arătat un album cu fotografii.
Am văzut-o pe Dorina ținându-și fetița în brațe, apoi la prima aniversare, la grădiniță și în fața unui brad de Crăciun.
Am plâns în tăcere.
— A fost o mamă bună, mi-a spus Sevina.
— Știu. A avut mereu grijă de cei din jur.
Nectaria s-a așezat lângă mine.
— Mătușă, vreau să vă arăt ceva.
A adus o cutie cu bucăți de material și a scos o rochiță neterminată pentru păpușa ei.
— Mama a început-o, dar n-a mai apucat să o termine.
Am luat rochița în mâini.
Cusăturile erau mici și îngrijite.
Le-aș fi recunoscut oriunde.
— Vrei să o terminăm împreună?
Ochii fetiței s-au luminat.
— Chiar putem?
— Sigur că putem.
Am petrecut după-amiaza cosând rochița pentru păpușă.
Nectaria îmi întindea ața și alegea nasturii, iar eu îi arătam cum se face un tiv simplu, fără să o las să folosească singură acul ascuțit.
Când am terminat, fetița a îmbrăcat păpușa și a început să danseze prin cameră.
— Este cea mai frumoasă rochiță!
Am râs.
— Atunci să o păstrezi cu grijă.
În lunile următoare, am început să ne vedem tot mai des.
Uneori mergeam eu la ele, alteori Sevina o aducea pe Nectaria la atelier.
Fetița stătea lângă mine și desena rochii pe foi de hârtie.
Eu îi arătam cum se aleg materialele și cum se potrivesc culorile.
Într-o zi, mi-a spus:
— Mătușă Catrina, când o să fiu mare, vreau să cos și eu rochii.
Am zâmbit.
— Atunci o să ai de la cine învăța.
— De la dumneavoastră?
— De la mine. Și din tot ce ne-a lăsat mama ta.
Dar, pe măsură ce ne apropiam, am observat că Sevina obosea tot mai repede.
Avea probleme cu genunchii și îi era greu să o însoțească pe Nectaria peste tot.
Într-o seară, am întrebat-o:
— Sevina, cum te descurci cu toate?
Femeia a oftat.
— Cum pot, Catrina. Nectaria este un copil bun, dar eu nu mai sunt tânără.
Am privit-o.
— Ai nevoie de ajutor.
— Știu. Dar nu vreau să te împovărez.
Am zâmbit trist.
— Și eu am spus asta de multe ori. Poate că ar trebui să învățăm amândouă să primim ajutor.
Am început să mă implic mai mult în viața Nectarie.
O luam uneori de la școală, o ajutam la teme și o însoțeam la activități.
Am discutat cu Sevina și despre situația ei juridică, fiindcă voiam ca orice schimbare să fie făcută corect, în interesul copilului.
Sevina avea dreptul legal să o îngrijească, dar era de acord să cerem îndrumare de la autoritățile competente pentru a stabili cum puteam participa și eu mai mult la creșterea ei.
Nu voiam să o smulg din casa în care crescuse.
Și nici să-i cer să aleagă între mine și femeia care îi fusese alături după moartea mamei.
Voiam doar să știe că are o familie mai mare decât crezuse.
Într-o după-amiază, Nectaria m-a întrebat:
— Mătușă, pot să vă spun uneori mamă?
Am rămas tăcută câteva clipe.
— De ce ai vrea asta, puiule?
— Pentru că mama mi-a spus că sunteți ca o a doua mamă pentru mine.
Am simțit că mi se umplu ochii de lacrimi.
— Poți să-mi spui cum te simți tu bine. Dar vreau să știi că mama ta a fost Dorina și nimeni nu-i poate lua locul.
Nectaria a încuviințat.
— Știu. Dar pot să vă iubesc și pe dumneavoastră.
Am strâns-o la piept.
— Și eu te iubesc, puiule.
În vara aceea, am hotărât să facem ceva special.
Am găsit în atelier o bucată de material albastru, asemănătoare cu cea din rochița păpușii.
I-am propus Nectarie să-i cos o rochie pentru serbarea de sfârșit de an.
— Dar vreau să aleg eu modelul! mi-a spus.
— Bineînțeles, domnișoară croitoreasă!
A desenat o rochie simplă, cu mâneci scurte și flori mici la tiv.
Am lucrat la ea câteva seri.
Când a fost gata, Nectaria a îmbrăcat-o și s-a privit într-o oglindă.
— Seamănă cu rochia păpușii!
— Asta am și vrut.
La serbare, am stat lângă Sevina, în primul rând.
Nectaria a urcat pe scenă și a recitat o poezie despre familie.
Când a terminat, ne-a căutat cu privirea.
Ne-a văzut și a zâmbit larg.
Am aplaudat până m-au durut palmele.
Sevina mi-a șoptit:
— Dorina ar fi fost atât de mândră.
Am încuviințat.
— Și eu sunt.
După serbare, Nectaria a alergat spre noi.
— Ați văzut? N-am uitat niciun vers!
Am îmbrățișat-o.
— Ai fost minunată!
Fetița s-a uitat la Sevina, apoi la mine.
— Știți ce-mi place cel mai mult?
— Ce anume? am întrebat.
— Că acum am două persoane care vin la serbările mele.
Am simțit că mi se strânge inima.
În seara aceea, după ce am dus-o acasă, m-am întors la atelier.
Am aprins lumina și m-am așezat la mașina de cusut.
Pe masă era fotografia mea cu Dorina, din copilărie.
Am privit-o mult timp.
— Să știi, surioară, că am găsit-o pe Nectaria, am șoptit. Și o să am grijă de ea cât voi putea.
Mi-am șters ochii și am zâmbit.
Nu puteam schimba trecutul.
Nu puteam recupera anii în care nu vorbisem cu Dorina.
Dar puteam să nu mai las mândria să-mi fure și anii care urmau.
În toamnă, am pus în vitrina atelierului o rochiță albastră, făcută după desenul Nectarie.
Lângă ea am așezat o fotografie mică, în care eram eu, Dorina și mama noastră, cu mulți ani în urmă.
Într-o zi, Nectaria a venit la atelier și a privit vitrina.
— Mătușă Catrina, de ce ați pus fotografia acolo?
Am zâmbit.
— Ca să-mi amintesc în fiecare zi de unde am învățat să cos.
— De la mama dumneavoastră?
— Da. Și de la sora mea, care mă ajuta mereu când greșeam.
Nectaria a privit fotografia.
— Mama mea?
— Mama ta.
Fetița mi-a prins mâna.
— Atunci putem să punem și o fotografie cu noi două?
Am simțit că mi se umplu ochii de lacrimi.
— Sigur că putem.
Am făcut o fotografie în fața atelierului, lângă rochița albastră.
Nectaria ținea păpușa în brațe, iar eu o îmbrățișam.
În fotografia aceea nu era o mamă care își regăsise copilul pierdut.
Era o mătușă care își găsise nepoata și învățase să iubească din nou fără teamă.
Și, pentru prima dată după mulți ani, nu m-am mai simțit singură.
Într-o seară, când închideam atelierul, Nectaria m-a întrebat:
— Mătușă Catrina, dacă mama ar fi aici, credeți că s-ar bucura că ne-am găsit?
M-am aplecat și am sărutat-o pe frunte.
— Cred că asta și-a dorit cel mai mult, puiule.
Nectaria a zâmbit.
— Atunci să nu ne mai certăm niciodată!
Am început să râd.
— O să mai avem păreri diferite, maică. Dar îți promit că nu vom lăsa o ceartă să ne țină departe ani întregi.
Fetița m-a îmbrățișat.
— Promit și eu!
Am închis ușa atelierului și am pornit împreună spre casă.
Cu opt ani în urmă, îi spusesem surorii mele să nu mă mai caute.
Acum, datorită copilului ei, înțelesesem cât de mult poate costa o vorbă spusă la supărare.
Și cât de mult poate vindeca un singur pas făcut spre împăcare.
Nu-mi mai puteam cere iertare de la Dorina.
Dar puteam să-i păstrez amintirea vie, iubind copilul pe care mi-l lăsase în grijă.
Iar când Nectaria mi-a strâns mâna și mi-a spus că mă iubește, am știut că, de data aceasta, nu voi mai lăsa mândria să-mi închidă inima.