Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Am deschis din nou caietul mamei și am citit cu atenție rândurile pe care le găsisem. Erau notate cumpărăturile făcute de fiecare dintre noi, dar și numărul găinilor pe care le aduseserăm în gospodărie.
Am luat ochelarii de pe noptieră și am apropiat caietul de fereastră.
Într-o însemnare de acum aproape douăzeci de ani, mama scrisese că eu cumpărasem opt găini, iar Paraschiva zece. Mai jos apăreau alte cumpărături, făcute împreună, din banii amândurora.
Dar cel mai interesant era un rând scris de sora mea, cu aproape șapte ani în urmă: “Florica a cumpărat încă șase găini din banii primiți de la băiatul ei.”
Am rămas cu degetul pe acea însemnare.
Paraschiva știa foarte bine că nu toate găinile erau ale ei.
Am închis caietul și m-am dus în curte. Sora mea curăța niște legume lângă magazie.
— Paraschivo, vreau să vorbim.
— Dacă iar ai venit pentru ouă, să știi că nu s-a schimbat nimic.
— Nu despre ouă vreau să vorbim. Am găsit caietul mamei.
Mâinile i s-au oprit.
— Ce caiet?
— Cel în care ținea socoteala gospodăriei. Am găsit și însemnarea ta despre găinile cumpărate de mine.
Paraschiva a lăsat cuțitul jos.
— Și ce dacă? Au trecut atâția ani!
— Tocmai. Au trecut atâția ani în care am împărțit totul. De ce te porți acum de parcă toate găinile ar fi fost ale tale?
— Pentru că eu am avut grijă de ele!
— Și eu am curățat cotețul, am cumpărat grăunțe și am adus găini noi. Nu am ținut socoteala până acum, fiindcă eram surori.
Paraschiva a ridicat din umeri.
— Poate că tu ai uitat cât m-am ocupat eu de gospodărie.
— Nu am uitat. Dar nici nu vreau să uiți ce am făcut eu.
Am intrat în casă și m-am întors cu o foaie pe care copiasem însemnările importante.
— Uite. Opt găini cumpărate de mine, zece de tine și alte șase cumpărate ulterior tot de mine. Nu spun că toate trebuie împărțite la număr, dar nici nu poți pretinde că sunt numai ale tale.
Sora mea s-a uitat la hârtie, apoi și-a întors privirea.
— Bine, poate că nu mi-am amintit exact.
— Nu este vorba despre memorie, Paraschivo. Este vorba despre ce ai ales să faci.
Am plecat în casă înainte să înceapă o altă ceartă.
În după-amiaza aceea, fiul meu m-a sunat.
— Mamă, cum merg pregătirile?
— Bine, dragul meu. Am cumpărat ouă și am făcut primul aluat.
— Dar nu trebuia să te ocupi singură de toate. Îți trimisesem bani tocmai ca să nu-ți lipsească nimic.
Am zâmbit.
— Știu, mamă. Nu-ți face griji.
După ce am închis, mi-am amintit că banii primiți de la el fuseseră folosiți și pentru găinile cumpărate cu șapte ani în urmă.
În seara aceea, am găsit în cămară o sacoșă cu ouă.
Erau așezate în cutii de carton, iar pe una dintre ele era scris cu creionul un nume: “Florica”.
Am privit în jur, nedumerită.
Nu le pusesem eu acolo.
A doua zi dimineață, am găsit-o pe vecina noastră, Mărioara, lângă poartă.
— Florico, vreau să te întreb ceva. Ai primit ouăle pe care le-ai plătit săptămâna trecută?
— Ce ouă?
— Cele douăzeci pe care le-am cumpărat de la Paraschiva. Mi-a spus că sunt din partea ta și că ai achitat deja.
Am simțit că mă înroșesc.
— Eu nu am cumpărat nimic.
Mărioara a rămas surprinsă.
— Atunci cine le-a plătit?
— Nu știu. Dar vreau să aflu.
Am intrat în casă și am privit din nou sacoșa. Înțelesesem că Paraschiva nu doar refuza să împartă ouăle. Le vindea și folosea numele meu pentru a explica unele dintre vânzări.
Am mers la ea în aceeași zi.
— Paraschivo, ai vândut ouăle Mărioarei spunându-i că sunt ale mele?
— Nu te privește ce vând eu!
— Ba mă privește dacă folosești numele meu.
— Am făcut-o ca să nu mă mai întrebe de unde sunt ouăle.
— Și banii?
— I-am păstrat. Eu am nevoie de ei.
Am privit-o lung.
— Dacă aveai nevoie de bani, puteai să-mi spui. Nu trebuia să inventezi povești.
Paraschiva și-a încrucișat brațele.
— Tu ai pensie, ai copil care îți trimite bani. Eu nu am pe nimeni care să mă ajute mereu.
— Și eu am cheltuieli, soră. Nu sunt bogată doar pentru că fiul meu îmi mai trimite câte ceva.
Pentru prima dată, am înțeles de unde venea o parte din răutatea ei. Se simțea singură și credea că eu am mai mult ajutor decât ea.
Dar singurătatea nu îi dădea dreptul să mă înșele.
— Paraschivo, dacă ai nevoie de ajutor, vorbește cu mine. Dar nu mai lua ceea ce este și al meu și nu mai folosi numele meu ca să vinzi ouă.
Nu mi-a răspuns.
Cu câteva zile înainte de Crăciun, am terminat cozonacii. I-am făcut cu ouă cumpărate de la Mărioara și cu nucă măcinată de mine.
În timp ce îi așezam în tăvi, Paraschiva a apărut în prag.
— Ai făcut iar cozonaci?
— Da. Vin copiii și nepoții.
A privit spre tăvi.
— Miroase bine.
Am rupt o bucățică dintr-un cozonac și i-am întins-o.
— Gustă. Este după rețeta mamei.
A luat bucata și a mâncat-o în tăcere.
— E bun, a spus într-un târziu.
— Știu că îți place.
S-a așezat pe scaunul de lângă sobă.
— Florico, poate că am fost cam aspră cu tine.
Am lăsat tava jos.
— Ai fost.
— M-am supărat că tu primești ajutor de la băiatul tău, iar eu trebuie să mă descurc singură. Și când am văzut că ai nevoie de ouă pentru cozonaci, m-am gândit că iar îți pot face eu un serviciu dacă îți dau din ale mele.
Am privit-o fără să o întrerup.
— Dar nu mi-ai dat. Mi le-ai refuzat.
— Știu.
Paraschiva și-a șters mâinile de șorț.
— Și cu Mărioara am greșit. O să-i dau banii înapoi.
Am încuviințat.
— Asta este corect.
Nu am îmbrățișat-o și nici nu i-am spus că totul este uitat. Dar am simțit că, pentru prima dată după mult timp, vorbea sincer.
După sărbători, am stabilit să nu mai creștem găinile împreună. Am numărat păsările și am făcut o împărțire după cumpărăturile pe care le puteam dovedi și după înțelegerea noastră de atunci. Paraschiva a rămas cu ale ei, iar eu cu ale mele.
Fiecare și-a cumpărat propriile grăunțe și și-a făcut propriul program de îngrijire.
Nu am mai încuiat cotețul uneia împotriva celeilalte.
În primăvara următoare, Paraschiva a venit la mine cu șase ouă într-un coș mic.
— Am avut mai multe săptămâna asta, a spus. M-am gândit că poate vrei să faci niște clătite.
Am zâmbit.
— Mulțumesc, soră.
— Să nu crezi că ne întoarcem la cum era înainte.
— Nici nu trebuie. Putem să fim surori și fără să împărțim fiecare ou.
A râs scurt.
În seara aceea, am pregătit clătite și am dus câteva și la ea.
Nu deveniserăm din nou nedespărțite. Mai aveam multe de îndreptat, dar învățaserăm să nu mai transformăm fiecare lucru mărunt într-o luptă.
Am păstrat caietul mamei în dulap, lângă fotografiile vechi. Nu pentru a-i aminti surorii mele cine avea dreptate, ci pentru că acolo erau scrise o parte din anii noștri de muncă și de viață împreună.
La 72 de ani, am înțeles că uneori cele mai grele certuri nu pornesc de la lucruri mari. Pornește totul de la un ou, de la o vorbă spusă cu răutate sau de la un ajutor pe care cineva îl consideră datorat.
Dar am mai înțeles ceva: poți ierta un om fără să-i mai dai voie să te nedreptățească.
Paraschiva a rămas sora mea. Eu am rămas Florica. Iar de atunci, fiecare și-a îngrijit găinile, dar am continuat să ne bem cafeaua împreună din când în când.
Și, dacă mă întrebați, așa este mult mai bine decât să ne certăm pentru fiecare ou.