Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Cezar a alergat spre fântână, dar Ramona a ieșit în fugă din casă și l-a oprit.
— Nu te apropia! Stâlpul este putred! Se poate prăbuși!
Fiul meu s-a oprit și s-a uitat la ea.
— De unde știi?
Ramona și-a strâns halatul în jurul corpului.
— Am văzut crăpătura acum câteva zile. Ți-am spus că trebuie reparat.
Am rămas cu găleata în mână.
— Și mie de ce nu mi-ai spus, fată dragă?
— Pentru că am crezut că ați vorbit deja cu Cezar!
— Eu nu știam nimic!
În acel moment, suportul de lemn s-a înclinat și mai mult. Găleata plină s-a desprins, a lovit marginea fântânii și a căzut înăuntru. O bucată din acoperișul vechi s-a prăbușit pe pietre.
Am făcut instinctiv un pas înapoi.
Ramona a venit spre mine.
— V-am spus să nu vă apropiați!
— Dar de ce nu mi-ai spus că este atât de periculos?
Nu mi-a răspuns imediat.
Cezar s-a apropiat de soția lui.
— Ramona, de când știai?
— De câteva zile. Am observat că stâlpul se mișcă și că lemnul este crăpat la bază. Ți-am spus că trebuie să chemăm pe cineva să-l repare.
— Mi-ai spus doar că fântâna trebuie verificată!
— Pentru că erai mereu grăbit și îmi spuneai că te ocupi mai târziu!
Am privit când la unul, când la celălalt.
— Așadar, amândoi știați că există o problemă, iar eu am fost lăsată să trag apă de acolo?
Cezar a coborât capul.
— Mamă, eu am crezut că mai rezistă câteva zile.
— Și dacă nu rezista? Dacă eram chiar sub el când cădea?
Fiul meu nu a mai spus nimic.
Am intrat în casă și m-am așezat pe scaun. Mă dureau mâinile de la găleți și simțeam că nu mai am putere nici să mă ridic.
Ramona a venit după mine cu o cană de ceai.
— Luați, mama. Vă încălziți puțin.
Am luat cana, dar nu am băut.
— Ramona, vreau să te întreb ceva. Dacă știai că suportul este putred, de ce mi-ai vorbit așa dimineață?
A rămas lângă masă, cu privirea în pământ.
— Pentru că m-am enervat. M-am săturat să simt că toate treburile din curte ajung la mine sau că trebuie să fiu disponibilă când aveți nevoie.
— Dar eu nu ți-am cerut să faci toate treburile. Te-am rugat să mă ajuți cu două găleți.
— Știu.
— Puteai să-mi spui că este periculos. Puteai să-mi spui că nu vrei să ieși în frig. Dar nu trebuia să mă umilești.
Ramona s-a așezat în fața mea.
— Aveți dreptate. M-am purtat urât.
Atunci a intervenit Cezar.
— Mamă, și eu sunt vinovat. Am amânat reparația, deși știam că trebuie făcută. Am lăsat totul pe seama voastră și am crezut că vă descurcați.
Am privit spre fiul meu.
— Cezar, eu am 70 de ani. Nu mai pot să car singură găleți grele prin curte, să hrănesc păsările și să mă ocup de toată gospodăria. Fac ce pot, dar nu mai am puterea de acum douăzeci de ani.
— Știu, mamă.
— Nu, nu cred că ai știut. Dacă ai fi știut, nu m-ai fi lăsat să trag apă dintr-o fântână despre care știai că are suportul putred.
În seara aceea, Cezar a chemat un meșter din apropiere. Acesta a verificat fântâna și ne-a spus că lemnul era putrezit la bază, iar întreaga construcție trebuia refăcută înainte să mai fie folosită.
Am hotărât să nu mai scoatem apă de acolo până la terminarea lucrărilor. Cezar a cumpărat recipiente mari pentru apă, iar pentru păsări a adus câteva vase potrivite.
În următoarele zile, a venit după serviciu și a început să repare instalația. A chemat și un instalator pentru conducta înghețată.
Ramona s-a ocupat de treburile din casă și a început să mă întrebe dacă am nevoie de ajutor.
Nu am făcut însă ca și cum nimic nu se întâmplase.
Într-o seară, după cină, am chemat-o lângă mine.
— Ramona, vreau să lămurim ceva.
— Da, mama.
— Eu nu vreau să fiu stăpână peste voi și nici să vă cer să faceți tot ce spun. Dar nici nu vreau să ajung să mă simt străină în propria gospodărie.
— Nu sunteți străină.
— Atunci să ne purtăm ca o familie. Dacă ești obosită, spune-mi. Dacă nu poți să mă ajuți, spune-mi. Dar nu mă jigni și nu mă lăsa să fac lucruri care mă pot pune în pericol.
Ramona a început să plângă.
— Îmi pare rău. Am crezut că, dacă vă răspund mai aspru, o să înțelegeți că nu mai pot face tot ce mi se cere. Dar nu am știut să vă spun fără să vă rănesc.
— Nu trebuie să faci totul. Nici eu nu mai pot face totul. Trebuie doar să ne ajutăm fără să ne considerăm una pe alta datoare.
A doua zi, Ramona a venit cu o idee.
— Mama, m-am gândit să împărțim treburile. Eu mă ocup de cumpărăturile grele și de spălat, Cezar se ocupă de curte și de reparații, iar dumneavoastră faceți doar ce puteți și ce vă place.
Am zâmbit.
— Iar dacă vreau să fac o plăcintă?
— Atunci facem împreună. Dar nu vă mai las să cărați singură găleți.
După câteva săptămâni, fântâna a fost reparată. Stâlpul vechi a fost înlocuit, suportul a fost întărit, iar meșterul a verificat întreaga construcție înainte să ne dea voie să o folosim din nou.
Într-o dimineață, am ieșit în curte și am văzut-o pe Ramona lângă fântână, umplând o găleată.
— Ce faci, fată dragă?
— Scot puțină apă. Vreau să ud florile din fața casei.
Am luat o cană și am băut câteva înghițituri.
— Acum avem din nou apă bună.
Ramona a zâmbit.
— Și avem și un suport care nu cade peste noi.
Am râs amândouă.
În primăvara aceea, Cezar a montat și o instalație de protecție pentru conductă, ca să nu mai înghețe la primul ger puternic.
Nu ne-am mai certat pentru găleți și nici pentru cine trebuie să iasă în curte.
Am înțeles că Ramona nu era obligată să-mi fie ajutor permanent, iar ea a înțeles că nici eu nu eram obligată să muncesc până nu mai pot doar pentru că sunt mama soțului ei.
Într-o duminică, am făcut împreună o plăcintă cu mere. Cezar a venit în bucătărie, a gustat o bucată și a spus:
— Cred că asta este cea mai bună plăcintă pe care ați făcut-o vreodată.
Ramona a râs.
— Normal. Eu am ajutat la ea!
Am privit-o și am zâmbit.
La 70 de ani, am învățat că nu trebuie să cer ajutorul cuiva prin reproșuri și nici să accept lipsa de respect doar pentru că suntem rude.
Uneori, o ceartă pornită de la două găleți de apă scoate la iveală probleme mult mai mari: oboseală, neînțelegeri și responsabilități pe care nimeni nu vrea să și le asume.
Eu și Ramona nu am devenit cele mai bune prietene peste noapte. Dar am învățat să ne vorbim altfel și să nu mai lăsăm lucrurile nespuse să se transforme în supărări.
Iar de fiecare dată când mergem împreună la fântână, îmi amintesc de ziua în care am rămas cu găleata goală în mână și am înțeles că nici măcar într-o familie ajutorul nu trebuie luat de-a gata.