Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Am luat bilețelul dintre pliurile pantalonilor și l-am desfăcut cu grijă. Era scris cu litere mari, apăsate, de copil.
“Doamnă Elisabeta, dacă nu se pot repara pantalonii, nu-i nimic. Mama nu are bani acum. Vă rog doar să nu-i spuneți că am plâns. Nu vreau să fie supărată din cauza mea.”
Am citit rândurile de două ori.
Rareș scrisese singur acel bilețel și îl ascunsese în buzunar, fără ca mama lui să știe.
M-am așezat pe scaunul de lângă mașina de cusut. Nu mai eram supărată pe Lenuța. Mă gândeam la băiatul care își ascundea lacrimile ca să nu-și îngrijoreze mama.
Am scos pantalonii din sacoșă și i-am întins pe masă. Materialul era bun, doar tivurile erau desfăcute, iar lungimea depășea cu aproape zece centimetri măsura potrivită.
Am luat ruleta, am măsurat de două ori și am început să descos tivul vechi.
Era aproape unsprezece noaptea când am pornit mașina de cusut.
Am lucrat încet, ca să nu deranjez vecinii. Am întărit cusăturile de la genunchi, am potrivit lungimea și am făcut tivurile noi cu ață de aceeași culoare.
După ce am terminat, am călcat pantalonii și i-am împăturit frumos.
Apoi am privit bilețelul.
Nu știam dacă să-l pun înapoi în buzunar sau să i-l dau băiatului. Până la urmă, l-am așezat într-un plic mic, pe care l-am păstrat în sertar.
A doua dimineață, înainte să plec la cumpărături, am bătut la ușa Lenuței.
Mi-a deschis după câteva secunde, cu părul prins în grabă.
— Bună dimineața, Elisabeta.
— Bună dimineața. Am venit să-i dau pantalonii lui Rareș.
A privit sacoșa din mâna mea.
— I-ați făcut?
— Da. Sunt gata.
— Cât vă datorez?
Am clătinat din cap.
— Nimic. Să-i fie de folos.
Lenuța a rămas surprinsă.
— Dar ieri mi-ați spus că nu aveți timp…
— Știu ce am spus. Și nu a fost frumos.
A luat sacoșa și m-a privit cu ochii umezi.
— Mulțumesc. Nu știți cât înseamnă pentru mine.
Rareș a apărut din camera lui.
— Sunt pantalonii mei?
— Da, mamă. Doamna Elisabeta ți i-a reparat.
Băiatul a scos pantalonii și i-a privit atent.
— Sunt ca noi!
— Încearcă-i, să vedem dacă îți vin bine, i-am spus.
A ieșit din cameră câteva minute mai târziu, îmbrăcat cu ei. Lungimea era potrivită, iar materialul nu-i mai acoperea încălțămintea.
A zâmbit atât de larg, încât mi s-a încălzit sufletul.
— Acum pot să alerg fără să mă împiedic!
— Poți, dar să ai grijă pe gheață!
Lenuța l-a îmbrățișat, iar eu m-am pregătit să plec.
— Elisabeta, a spus ea, aș vrea să vă cer iertare pentru ce am spus despre rochia aceea. Eram supărată și am vorbit fără să mă gândesc. Știu că v-ați făcut meseria cu grijă.
Am privit-o.
— M-a deranjat atunci. Dar nu vreau să rămânem certate pentru o rochie.
Am plecat înainte să începem să ne amintim toate supărările vechi.
Credeam că lucrurile se încheiaseră acolo, dar după-amiază am auzit din nou soneria.
Era Rareș. Ținea în mână o foaie împăturită.
— Doamna Elisabeta, pot să vă dau ceva?
Am deschis ușa mai larg.
— Sigur, dragul meu.
Mi-a întins desenul.
Pe foaie era o femeie așezată la o mașină de cusut și un băiat lângă ea, îmbrăcat cu pantaloni lungi. Femeia avea părul alb, iar lângă mașină era desenat un brad mic.
Deasupra scrisese: “Doamna care m-a ajutat să nu mai râdă copiii de mine.”
Am simțit că mi se umezesc ochii.
— De ce ai scris asta, Rareș?
Băiatul și-a frecat mânecile gecii.
— La școală, unii copii râdeau de pantalonii mei. Îmi spuneau că sunt împrumutați de la un om mare. Ieri, când am venit acasă, credeam că o să râdă iar de mine.
— Și acum?
— Acum sunt potriviți. Și am putut să merg la tablă fără să mă mai uit tot timpul la picioare.
L-am invitat înăuntru și i-am dat o ciocolată caldă.
— Desenul acesta îl păstrez, i-am spus.
— Serios?
— Serios. Nu primesc în fiecare zi un desen atât de frumos.
În seara aceea, am pus desenul într-o ramă mică și l-am așezat lângă mașina de cusut.
În zilele următoare, Lenuța a început să mă salute altfel. Uneori îmi aducea câteva mere din grădină, alteori mă întreba dacă am nevoie de ceva de la magazin.
Nu ne-am transformat în prietene nedespărțite, dar am învățat să ne vorbim cu respect.
Într-o sâmbătă, m-a rugat să-i repar fermoarul unei geci. De data aceasta mi-a spus de la început că îmi va plăti munca, iar eu i-am explicat cât costă.
Amândouă am zâmbit.
Înainte de Crăciun, Rareș a venit din nou la mine. Avea pantalonii reparați și o căciulă groasă pe cap.
— Doamna Elisabeta, mama m-a întrebat dacă vreți să veniți la noi să bem un ceai.
Am râs.
— Spune-i că vin după ce termin rochia aceasta.
După câteva minute, am pus mașina de cusut deoparte și am mers la ei.
Lenuța pregătise ceai și câteva fursecuri. Rareș își făcea temele la masa din sufragerie.
— Vă mulțumesc încă o dată, mi-a spus ea. Nu doar pentru pantaloni. Pentru că nu l-ați făcut pe copil să se simtă prost.
Am privit spre băiat.
— El mi-a făcut un desen frumos. Eu doar i-am scurtat pantalonii.
Rareș a zâmbit.
În iarna aceea, am mai reparat câteva haine pentru copii din vecini. Nu am început să lucrez gratis pentru toată lumea și nici nu am renunțat la comenzile mele. Dar am învățat să las loc, din când în când, pentru un lucru care nu se măsoară în bani.
Desenul lui Rareș a rămas lângă mașina de cusut. Uneori, când aveam o zi grea și mă durea spatele de la atâta muncă, îl priveam și zâmbeam.
La 58 de ani, înțelesesem că bunătatea nu înseamnă să accepți să fii folosit sau să muncești fără să fii respectat.
Înseamnă să poți vedea când cineva are nevoie de ajutor și să nu lași o supărare veche să te împiedice să faci un lucru bun.
Iar pantalonii aceia, care la început mi se păruseră doar o comandă neplătită, mi-au amintit că uneori un copil nu are nevoie de haine scumpe. Are nevoie doar să poată merge la școală cu fruntea sus, fără să-i fie rușine de ceea ce poartă.