Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Avocata mea a scos prima foaie din dosarul albastru și i-a înmânat-o judecătorului. Era contractul prin care împrumutasem service-ului 45.000 de lei din economiile mele personale, cu puțin timp înainte de deschiderea atelierului.
Judecătorul a citit documentul, apoi a privit spre Sorin.
— Domnule, recunoașteți semnătura de pe acest înscris?
Sorin s-a uitat câteva secunde la foaie.
— Da, este semnătura mea. Dar banii aceia au fost folosiți pentru cheltuieli obișnuite. Nu înseamnă că soția mea a construit afacerea.
Avocata mea a scos următorul document. Era un extras bancar care arăta transferul celor 45.000 de lei către contul din care fuseseră plătite primele utilaje.
— Avem aici și factura pentru elevatorul auto, compresorul și aparatul de echilibrat roți, a explicat ea. Plățile au fost făcute direct de clienta mea, din contul personal.
Sorin și-a schimbat poziția pe scaun.
— Am spus că eu am muncit acolo! Eu am reparat mașinile! Ea nu a stat niciodată sub o mașină să schimbe o piesă!
Judecătorul l-a oprit.
— Nu discutăm despre cine a efectuat reparațiile. Discutăm despre contribuția fiecăruia la bunurile și afacerea dobândite în timpul căsătoriei.
Am simțit că respir din nou. Pentru prima dată după mult timp, cineva făcea diferența între munca mea și pretenția soțului meu că numai activitatea lui conta.
Avocata a continuat să prezinte documentele. Erau extrase bancare din mai mulți ani, facturi pentru echipamente, ordine de plată către furnizori și chitanțe pentru lucrările de amenajare. În unele luni, banii proveneau din salariul meu, în altele din economiile personale și dintr-un împrumut pe care îl făcusem de la părinți.
Am păstrat inclusiv copia unui caiet în care notasem fiecare sumă pe care o investisem. Nu era o evidență făcută pentru un proces. O ținusem pentru că, în primii ani, trebuia să știm exact cât mai aveam de plătit.
La un moment dat, Sorin a cerut să vorbească.
— Domnule judecător, toate aceste lucruri s-au întâmplat cu mulți ani în urmă. Eu am fost cel care a muncit în service. Am avut clienți, am reparat mașini și am ținut angajații. Fără mine, nu exista nimic.
— Nu contestă nimeni că ați desfășurat activitatea tehnică și administrativă, i-a răspuns judecătorul. Dar asta nu înseamnă că puteți nega contribuția financiară a soției.
Am scos din dosar un document pe care îl păstrasem separat. Era o recunoaștere de datorie semnată de Sorin, în care confirma că primise de la mine 30.000 de lei pentru extinderea atelierului și cumpărarea unui aparat de diagnoză.
Avocata l-a așezat lângă celelalte înscrisuri.
— Acest document arată că pârâtul a recunoscut în scris proveniența banilor și obligația de restituire. Nu este vorba despre o simplă afirmație a reclamantei.
Sorin a privit foaia fără să spună nimic.
În acel moment mi-am amintit seara în care semnase documentul. Eram în bucătăria apartamentului nostru, iar el îmi spusese că nu va uita niciodată cât îl ajutasem. Îmi promisese că într-o zi vom avea suficienți bani încât să nu mai ducem grija fiecărei facturi.
Acum susținea că nu pusesem niciun leu.
Judecătorul a cerut să fie depuse toate înscrisurile și a dispus analizarea lor împreună cu documentele societății, situația bunurilor și regimul matrimonial. A explicat că nu putea decide doar pe baza unor declarații și că era necesară stabilirea exactă a valorii afacerii și a contribuțiilor fiecăruia.
Procesul nu s-a încheiat în acea zi. Au urmat alte termene, solicitări de documente și o evaluare a bunurilor folosite în activitatea service-ului. Au fost verificate și actele societății, pentru că trebuia stabilit ce aparținea firmei și ce bunuri intrau în masa de împărțit între soți.
În perioada aceea, Sorin a încercat de câteva ori să mă convingă să renunț.
— Mariana, nu are rost să cheltuim bani pe avocați. Am putea să ne înțelegem între noi.
— Am încercat să ne înțelegem timp de douăzeci și șase de ani.
— Vrei să-mi iei service-ul?
— Nu. Vreau să nu mai pretinzi că l-ai construit singur.
După evaluare și verificarea documentelor, s-a stabilit că afacerea și bunurile dobândite în timpul căsătoriei trebuiau analizate în cadrul partajului, ținând cont de regimul matrimonial și de contribuțiile dovedite. Nu am primit automat jumătate din fiecare utilaj și nici nu am devenit proprietara service-ului peste noapte. Dar instanța a respins ideea că nu contribuisem cu nimic și a recunoscut drepturile care îmi reveneau asupra bunurilor comune.
O parte dintre investițiile mele au fost luate în calcul la stabilirea contribuțiilor și a sumelor ce urmau să fie compensate. Sorin a trebuit să accepte o soluție financiară care reflecta realitatea, nu povestea pe care încercase să o prezinte în sala de judecată.
În ziua în care am primit hotărârea, am deschis din nou dosarul albastru. Unele foi se îngălbeniseră, iar colțurile facturilor erau tocite. Le-am așezat în ordine și am rămas câteva minute privind prima chitanță pentru elevatorul cumpărat în urmă cu optsprezece ani.
Nu mai eram femeia care număra banii seara, încercând să vadă dacă ne ajungeau pentru salarii și furnizori. Nu mai trebuia să-l conving pe Sorin că munca mea avea valoare.
Nu am obținut tot ce mi-aș fi dorit și nici nu am plecat din proces cu o avere. Am primit ceea ce îmi revenea în urma unei munci și a unor contribuții pe care nu mai putea nimeni să le nege.
La câteva luni după divorț, am început să lucrez din nou cu normă întreagă în contabilitate. Mi-am reorganizat economiile, mi-am renovat apartamentul și am început să-mi fac planuri fără să mă mai întreb dacă Sorin era de acord.
Într-o zi, o fostă angajată a service-ului m-a întâlnit întâmplător și m-a întrebat dacă îmi pare rău că am plecat din afacere.
— Nu am plecat din ceea ce am construit, i-am răspuns. Am plecat dintr-o căsnicie în care omul de lângă mine uitase că nu reușise singur.
Dosarul albastru este acum într-un sertar. Nu îl mai deschid decât atunci când caut câte un document vechi. Dar nu-l voi arunca niciodată.
Nu pentru că mi-ar aminti de proces, ci pentru că îmi amintește de femeia care a muncit ani întregi fără să ceară aplauze și care, într-o zi, a găsit curajul să spună adevărul.
Sorin construise service-ul cu mâinile lui. Eu îl ajutasem să-l construiască cu banii, munca și încrederea mea. Amândoi contribuiserăm, dar numai unul dintre noi încercase să șteargă contribuția celuilalt.
Iar în ziua în care am deschis dosarul albastru, nu mi-am recuperat doar drepturile. Mi-am recuperat și respectul pentru propria mea muncă.