Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Florin a scos prima foaie din plic și a citit-o din nou, de data aceasta fără să mai zâmbească. Era notificarea prin care îl informam că începusem demersurile pentru divorț, prin intermediul avocatei mele.
— Ai înnebunit? a șoptit el.
— Nu. Doar am încetat să mai râd la glumele tale.
În jurul nostru se făcuse liniște. Dan își lăsase paharul pe masă, iar Loredana privea când spre mine, când spre Florin. Câțiva invitați încercau să înțeleagă dacă era o glumă pregătită pentru aniversare.
— Mariana, putem discuta acasă, mi-a spus Florin, încercând să-și recapete calmul.
— De douăzeci și cinci de ani discutăm acasă. Tu ai ales să mă umilești aici, în fața tuturor. Am considerat că este momentul să afli tot aici că nu mai vreau să fiu colega ta de apartament.
— Nu poți să faci așa ceva! Suntem căsătoriți de un sfert de secol!
— Tocmai de aceea am așteptat atât de mult. Am sperat că într-o zi vei înțelege că sunt soția ta, nu personajul principal din glumele tale.
Florin a împăturit foaia și a încercat să mă tragă puțin deoparte.
— Nu acum. Avem invitați. Nu vreau să ne facem de râs.
Am privit spre oamenii din jur.
— Nu eu am făcut din căsnicia noastră un spectacol. Eu doar am încetat să mai joc rolul pe care mi l-ai dat.
Dan s-a apropiat de noi.
— Florin, poate ar trebui să te oprești. De multe ori ai făcut gluma asta și ți-am spus că nu este amuzantă.
Florin s-a întors spre el.
— Tu nu te băga! Nu știi ce se întâmplă între noi.
— Ai dreptate, nu știu tot. Dar am văzut de fiecare dată cum Rodica zâmbea forțat când tu o luai peste picior. Și am văzut că ea era cea care se ocupa de toate când veneam la voi.
Loredana a intervenit și ea.
— Florin, îmi amintesc când ai spus că Rodica este doar colega ta de apartament. Am crezut că exagerezi pentru amuzament. Nu mi-am imaginat că o rănești atât de mult.
Florin a lăsat foaia pe masă.
— Deci acum toată lumea este împotriva mea?
— Nu, i-am răspuns. Doar că, pentru prima dată, nimeni nu mai râde.
Am luat geanta și mi-am salutat câțiva invitați. Nu am plecat trântind ușa și nici nu am cerut nimănui să aleagă o tabără. Îmi pregătisem deja lucrurile necesare și știam unde urma să locuiesc în perioada următoare.
Înainte să ies, Florin m-a ajuns din urmă.
— Rodica, stai puțin! Nu poți să arunci douăzeci și cinci de ani pentru o glumă.
— Nu divorțez din cauza unei glume, Florin. Divorțez pentru că ai repetat-o ani întregi, deși știai că mă doare. Pentru că în public te-ai prezentat drept un bărbat liber, dar acasă ai continuat să te bucuri de toate lucrurile pe care le făceam pentru tine.
— Și ce voiai să fac? Să nu mai glumesc niciodată?
— Voiam să mă respecți. Era atât de greu?
Nu mi-a răspuns.
Am plecat în acea seară fără să mă mai întorc. În zilele următoare, am discutat cu avocata despre locuință, bunurile comune și economiile pe care le strânseserăm în timpul căsniciei. Nu am făcut transferuri pe ascuns și nu am încercat să-l las fără nimic. Am vrut ca fiecare să primească ceea ce i se cuvenea potrivit legii.
Florin a încercat să mă convingă că totul fusese o exagerare. Mi-a trimis mesaje în care spunea că prietenii râdeau și că eu interpretasem greșit intențiile lui. Apoi a început să-mi spună că îi lipseau lucrurile pe care le făceam în casă.
— Nu mai are cine să se ocupe de facturi, de cumpărături și de hainele mele, mi-a spus într-un apel.
— Poți să te ocupi singur sau să ceri ajutor. Nu mai sunt responsabilă pentru viața ta de zi cu zi.
— Chiar ai de gând să trăiești singură la vârsta asta?
— Mai bine singură decât să mă simt singură lângă cineva.
Divorțul a fost finalizat după câteva luni. Am împărțit bunurile și am încheiat socotelile fără să transformăm procesul într-un război. Nu am primit o avere și nici nu am plecat cu dorința de a-l pedepsi. Am obținut doar posibilitatea de a-mi continua viața fără să mai fiu umilită.
La câteva săptămâni după divorț, Dan și Loredana m-au invitat la o cafea. Mi-au spus că le părea rău că râseseră de glumele lui Florin atâția ani.
— Uneori râdeam doar ca să nu stricăm atmosfera, mi-a mărturisit Loredana.
— Și eu zâmbeam din același motiv, i-am răspuns. Dar am înțeles că liniștea obținută astfel mă costa prea mult.
Mi-am găsit un apartament mai mic, pe care l-am amenajat după gustul meu. Am schimbat perdelele, am cumpărat o bibliotecă și am pus pe perete o fotografie dintr-o excursie făcută cu copiii. Nu mai aveam nevoie să păstrez fiecare lucru doar pentru că lui Florin îi plăcuse cândva.
Într-o seară, fiica mea m-a întrebat dacă nu-mi pare rău că am făcut anunțul divorțului la aniversarea tatălui ei.
— Poate că ar fi fost mai bine să discutăm în privat, am recunoscut. Dar nu am vrut să mai ascund consecințele comportamentului lui doar pentru ca el să-și păstreze imaginea în fața prietenilor.
— Și acum ești bine?
Am zâmbit.
— Încă mă obișnuiesc. Dar sunt liniștită.
Am păstrat o fotografie de la aniversare. În ea, Florin ridică paharul și râde, iar eu stau lângă el cu plicul în mâini. Multă vreme m-am uitat la acea imagine și m-am întrebat cum putusem să accept atâția ani o asemenea situație.
Acum o privesc altfel. Îmi amintește de seara în care am încetat să mai confund răbdarea cu obligația de a suporta orice.
Florin spusese ani întregi că era liber și că eu eram doar colega lui de apartament. La aniversarea lui, i-am oferit singurul cadou pe care nu-l mai putea transforma într-o glumă: libertatea de a trăi exact așa cum pretinsese că trăiește.
Iar eu mi-am luat înapoi dreptul de a fi soție doar acolo unde există iubire și respect, nu doar o adresă comună.