Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 În dimineața nunții, am scos rochia mamei din husa în care o păstrasem și am așezat-o cu grijă pe pat. Croitoreasa mă ajutase să repar câteva cusături slăbite și să întăresc nasturii vechi. Nu schimbase nimic din forma ei. Voiam să port exact rochia în care mama se căsătorise cu tata.
Vlad a venit să mă vadă înainte să plecăm spre locul ceremoniei. Când m-a văzut îmbrăcată, a rămas câteva clipe fără cuvinte.
— Ești frumoasă, Iulia. Mama ta ar fi fost foarte fericită să te vadă.
Am început să plâng, iar el m-a îmbrățișat cu grijă, fără să atingă dantela.
— Astăzi nu vreau să demonstrez nimănui nimic, i-am spus. Vreau doar ca mama să fie, într-un fel, alături de mine.
Înainte de ceremonie, tata a venit să mă vadă. Când a intrat și m-a recunoscut în rochia veche, s-a oprit în prag.
— Iulia… Este rochia mamei tale?
— Da, tată. Am păstrat-o pentru ziua aceasta.
A întins mâna, dar nu a îndrăznit să atingă materialul.
— Otilia mi-a spus că ai exagerat cu toată povestea. Mi-a spus că ai lăsat-o să probeze rochia și apoi te-ai răzgândit.
— Nu i-am dat voie să o probeze. A luat-o din ladă fără să mă întrebe și mi-a spus că îi vine mai bine decât mamei.
Tata și-a coborât privirea.
— Nu știam că ți-a spus asta.
— Nu ai vrut să știi, tată. Ai preferat să crezi că este doar o ceartă între mine și femeia cu care urmează să te căsătorești.
Nu mi-a răspuns. Mi-a atins ușor obrazul și a ieșit.
La ceremonie au venit și el, și Otilia. Ea purta o rochie elegantă, de culoare albastru-deschis, și se comporta de parcă nimic nu se întâmplase. M-a felicitat scurt și mi-a spus că rochia îmi stătea bine.
Nu i-am răspuns. Nu voiam să transform nunta mea într-o ceartă.
După ceremonie, înainte de începerea petrecerii, am rugat-o pe prietena mea, Mara, să pregătească înregistrarea. Nu era o filmare lungă. Mama o realizase cu câteva luni înainte să moară, iar tata o păstrase într-o cutie cu fotografii și casete vechi.
Am ales să o arăt la începutul petrecerii, înainte de primul dans. Nu voiam să acuz pe nimeni și nici să cer invitaților să judece o dispută de familie. Voiam doar să împărtășesc cu ei un moment pe care îl păstrasem aproape de suflet.
Când muzica s-a oprit, pe ecranul din sala de petrecere a apărut chipul mamei mele. Stătea în camera lor veche, purtând rochia de mireasă. Părea mai tânără decât mi-o aminteam din fotografii. Avea părul prins simplu și zâmbea către cameră.
— Iulia mea, dacă te uiți la această înregistrare în ziua nunții tale, înseamnă că ai crescut și că ai găsit omul alături de care vrei să-ți petreci viața.
Am simțit mâna lui Vlad strângând-o pe a mea.
— Rochia pe care o port acum este rochia mea de mireasă. Nu este cea mai scumpă și nici cea mai frumoasă din lume, dar are toate amintirile mele legate de ziua în care l-am ales pe tatăl tău. Mi-ar plăcea să o porți și tu într-o zi. Nu pentru că trebuie să repeți povestea noastră, ci pentru că vreau să ai ceva de la mine atunci când vei începe propria poveste.
Mama a făcut o pauză și și-a aranjat mâneca de dantelă.
— Să ai grijă de tine, fetița mea. Să nu accepți niciodată să fii micșorată pentru ca altcineva să se simtă mai important. Iar dacă vei întâlni un om care te iubește, să nu uiți că iubirea trebuie să vină și cu respect.
Înregistrarea s-a încheiat cu mama trimițându-mi un sărut.
În sală nu se mai auzea nimic. Tata stătea nemișcat, cu ochii plini de lacrimi. Otilia privea în altă parte.
Am luat microfonul.
— Am vrut să împărtășesc acest moment pentru că mama nu a putut fi astăzi lângă mine. Rochia pe care o port a fost păstrată pentru această zi, iar pentru mine nu este doar o haină. Este o parte din povestea părinților mei și din copilăria mea.
Tata s-a ridicat și a venit lângă mine. M-a îmbrățișat, apoi a privit rochia.
— Iulia, iartă-mă. Ar fi trebuit să te apăr când s-a întâmplat. Am văzut cât de mult te-a durut și am ales să spun că nu este important. Dar pentru tine era important. Și trebuia să respect asta.
Otilia s-a apropiat, vizibil iritată.
— Cezar, chiar trebuie să discutăm toate astea în ziua nunții? Eu am probat o rochie. Nu am omorât pe nimeni!
Tata s-a întors spre ea.
— Nu este vorba doar despre rochie. Ai luat ceva ce aparținea fiicei mele, fără să-i ceri voie, apoi ai jignit amintirea mamei ei. Iar când ți-am spus că este supărată, ai făcut-o să pară vinovată.
— Dar eu vreau să fac parte din familia voastră!
— Nu poți să faci parte din familia noastră cerându-i fiicei mele să renunțe la mama ei. Eu am greșit că am permis asta.
Otilia a încercat să continue discuția, dar tata i-a spus că nu mai putea merge înainte cu nunta lor. Nu a făcut un spectacol și nu a insultat-o. I-a spus simplu că are nevoie de timp și că nu se mai poate căsători cu o persoană alături de care nu reușise să protejeze nici măcar respectul față de propria fiică.
Otilia a plecat înainte de servirea tortului.
În seara aceea, tata a rămas la nunta mea. A dansat cu mine și, pentru câteva minute, am simțit că părinții mei erau amândoi acolo. Nu am uitat ce se întâmplase și nici nu am pretins că totul fusese reparat printr-o singură scuză.
În lunile următoare, tata a început să vorbească mai des despre mama. Mi-a povestit lucruri din tinerețea lor pe care nu le știam și m-a ajutat să păstrez în ordine fotografiile și înregistrările vechi. Relația noastră s-a îmbunătățit treptat, dar i-am spus că vreau să văd schimbarea și în felul în care se poartă, nu doar în promisiuni.
Rochia a rămas la mine. După nuntă, am dus-o la curățătorie, apoi am așezat-o din nou în husa ei, într-un loc în care să nu mai poată fi luată fără știrea mea.
Nu am avut nevoie să o umilesc pe Otilia și nici să-i iau ceva. Am vrut doar să-mi păstrez dreptul de a-mi iubi mama și de a-i purta amintirea fără să cer voie nimănui.
În ziua nunții mele, am înțeles că nu purtasem doar rochia mamei. Purtasem și ultima ei dorință: să nu accept niciodată o iubire care îmi cere să renunț la mine sau la oamenii pe care îi port în suflet.
Iar când am plecat de la petrecere alături de Vlad, am știut că începeam propria familie fără să fiu nevoită să o șterg pe cea din care venisem.