Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Viorica a strâns telefonul în palmă și a încercat să treacă pe lângă mine.
— Dă-mi voie să plec. Nu am venit aici să mă cert cu tine.
— Ați intrat în dormitorul meu fără permisiune, mi-ați scos hainele din dulap și le-ați împrăștiat pe pat. Iar acum îmi spuneți că nu ați venit să vă certați?
— Am vrut să fac ordine. Dacă tu nu ești în stare, cineva trebuie să se ocupe și de băiatul meu!
— Cezar are 37 de ani. Nu este un copil care trebuie să-i aranjeze mama hainele.
Viorica a ridicat telefonul.
— O să-i arăt fotografiile. Să vadă și el în ce condiții trăiește. Poate atunci o să înțeleagă că nu ești femeia potrivită pentru el.
— Faceți cum credeți. Dar înainte să plecați, vreau cheia.
— Ce cheie?
— Cheia apartamentului nostru. Pe cea pe care o aveți în geantă.
Viorica a încremenit pentru o clipă, apoi a început să caute prin geantă.
— Uite, o ai. Nu mai face atâta caz!
Mi-a întins cheia, dar eu știam că nu era singura copie. Cezar îmi spusese că mama lui își făcuse una de rezervă cu câteva luni înainte, când avusese nevoie să intre să lase niște cumpărături.
— Mai aveți una?
— Nu.
— Viorica, vă rog să nu mă mințiți. Știu că ați făcut o copie.
Nu mi-a răspuns. Și-a luat paltonul și a plecat.
Am rămas în dormitor, privind hainele împrăștiate pe pat. Am început să le strâng, dar am observat ceva ciudat: unele erau așezate într-un mod aproape prea ordonat pentru o simplă dezordine. Câteva bluze fuseseră scoase din umerașe și puse una peste alta, iar sertarul cu lenjerie era complet deschis.
Mi-am dat seama că Viorica nu venise să facă ordine. Venise să creeze o imagine pe care să o fotografieze.
Seara, Cezar a ajuns acasă. Nici nu apucase să-și scoată geaca, că m-a întrebat:
— Ce s-a întâmplat astăzi cu mama?
— A fost aici.
— Știu. M-a sunat și mi-a spus că ai țipat la ea și ai dat-o afară.
Am rămas câteva secunde fără să răspund.
— Cezar, mama ta era în dormitorul nostru. Avea dulapul deschis, hainele mele pe pat și fotografia totul cu telefonul.
— A spus că a venit să ne ajute.
— Să ne ajute? Atunci de ce făcea fotografii?
— Ca să-mi arate cum arată camera. Mi-a trimis câteva.
Mi-a arătat telefonul. Pe ecran erau fotografii cu hainele mele împrăștiate, sertare deschise și lucruri mutate dintr-un loc în altul.
— Uite, a spus el. Nici mie nu-mi place să văd camera așa.
Am simțit că nu mai pot să-mi stăpânesc supărarea.
— Tu chiar nu înțelegi? Ea a făcut dezordinea și apoi a fotografiat-o! Am venit mai devreme și am prins-o în timp ce pregătea fotografiile!
Cezar a privit din nou imaginile.
— Ești sigură?
— Am văzut-o cu ochii mei. Mi-a spus că vrea să-ți arate fotografiile ca să te convingă că nu sunt o gospodină bună.
El s-a așezat pe marginea patului.
— Nu-mi vine să cred că mama ar face așa ceva.
— Atunci trebuie să vezi ceva.
Am luat telefonul meu și i-am arătat câteva fotografii pe care le făcusem imediat după ce o surprinsesem. Într-una se vedea Viorica lângă dulap, cu telefonul ridicat. În alta se vedeau hainele pe care tocmai le scosese din sertare.
Cezar a privit imaginile fără să spună nimic.
— De câte ori a intrat aici când nu eram acasă? l-am întrebat.
— Nu știu.
— Eu cred că de foarte multe ori. Și cred că tu ai primit fotografii de la ea fără să te întrebi vreodată cum au ajuns lucrurile acelea în starea respectivă.
Cezar a oftat.
— Mi-a trimis și alte fotografii. Mi-a spus că nu mai știe cum să mă ajute și că ar trebui să mă gândesc dacă vreau să trăiesc așa.
— Ce înseamnă „așa”?
— Că nu avem ordine, că tu ești mereu obosită, că nu te ocupi suficient de casă. A spus că ar fi mai bine să mă mut o perioadă la ea, până ne liniștim.
Am rămas cu privirea la el.
— Deci acesta era planul? Să creeze dezordine, să o fotografieze și apoi să te convingă că trebuie să te întorci la mama?
— Nu știu dacă a făcut totul intenționat.
— Cezar, am prins-o cu telefonul în mână, fotografiind hainele pe care tot ea le scosese din dulap. Ce altă explicație mai cauți?
El nu a mai răspuns.
A doua zi, am hotărât să mergem împreună la Viorica. Nu voiam să continuăm să discutăm prin telefon și nici să aflu din nou că ea îi povestise o altă variantă.
Când ne-a văzut în prag, a zâmbit către fiul ei.
— Cezar, bine că ai venit! Chiar voiam să vorbim. Ți-am spus eu că lucrurile nu merg bine acolo.
— Mamă, vrem să discutăm despre fotografiile pe care mi le-ai trimis.
— Ce este de discutat? Uite cum arată dormitorul vostru!
Cezar i-a arătat fotografiile făcute de mine, în care se vedea clar că ea era cea care scotea hainele din dulap.
Viorica a devenit brusc serioasă.
— Și ce dacă am mutat niște haine? Voi nu vedeți că eu încerc să vă ajut?
— De ce mi-ai spus că Ruxandra este dezordonată, când tu ai făcut dezordinea? a întrebat-o Cezar.
— Pentru că altfel nu ai fi înțeles! De câte ori ți-am spus că nu este o gospodină bună? De câte ori ți-am spus că nu te îngrijește cum trebuie?
— Mamă, nu este treaba ta să-mi evaluezi soția.
Viorica s-a uitat la mine.
— Tu l-ai schimbat. Înainte să se însoare, băiatul meu avea totul pus la punct. Acum trebuie să vin eu să-i spăl hainele și să-i fac ordine.
Am rămas calmă.
— Nu v-am cerut niciodată să-mi spălați hainele. Și nici să intrați în dormitorul nostru. Dacă aveți o cheie, asta nu înseamnă că aveți și dreptul să o folosiți când vreți.
— Este și casa băiatului meu!
Cezar a intervenit imediat:
— Este casa noastră, mamă. A mea și a soției mele. Faptul că sunt fiul tău nu îți dă dreptul să intri fără să ne anunți.
Viorica s-a ridicat și a mers la un dulap din hol. A scos o mapă subțire și a pus-o pe masă.
— Bine. Dacă tot vreți să faceți din asta un proces, uitați-vă aici!
Am deschis mapa. Înăuntru erau fotografii imprimate ale apartamentului nostru, făcute în zile diferite. Unele arătau haine pe pat, altele sertare deschise, prosoape puse pe canapea și obiecte mutate în bucătărie.
Pe spatele unora erau scrise datele.
— De ce ați păstrat toate fotografiile acestea? am întrebat.
— Ca să-i arăt lui Cezar că nu inventez. Eu nu am nimic cu tine, Ruxandra. Dar el trebuie să știe ce fel de femeie are lângă el.
Cezar a răsfoit mapa și a găsit un plic în care erau mai multe fotografii cu lucrurile mele personale, inclusiv sertarul în care țineam documente și câteva obiecte intime.
Fața i s-a schimbat.
— Mamă, ai fotografiat și sertarul acesta?
Viorica a încercat să ia plicul din mâna lui.
— Nu te uita acolo! Sunt doar niște fotografii!
— Sunt lucrurile soției mele! De ce ai umblat acolo?
— Pentru că voiam să văd ce ascunzi. Nu știi niciodată ce fel de femeie ai lângă tine!
Am simțit că nu mai am ce discuta cu ea.
— Cezar, acum înțelegi de ce nu mai vreau să aibă cheia?
El a închis mapa și i-a spus mamei sale:
— Vreau toate copiile cheii. Și nu mai intri în apartamentul nostru fără să te invităm.
Viorica a început să plângă.
— Deci pentru ea faci asta? După câte am făcut pentru tine?
— Nu fac asta împotriva ta, mamă. Fac asta pentru că ai încălcat intimitatea noastră. Și nu o să mai accept.
În aceeași zi am schimbat butucul ușii. Nu am mai păstrat nicio copie pentru Viorica. Dacă aveam nevoie de ajutor, puteam să o sunăm și să stabilim o vizită, dar nu mai exista posibilitatea să intre când voia ea.
Au trecut câteva săptămâni până când soacra mea a acceptat să vorbească din nou cu mine. La început îi spunea lui Cezar că sunt nerecunoscătoare și că am întors băiatul împotriva ei.
Dar el nu a mai acceptat să discute despre mine în felul acesta.
Într-o duminică, Viorica ne-a sunat înainte să vină. A întrebat dacă poate trece pe la noi pentru o cafea.
Am acceptat.
Când a intrat, s-a uitat spre dormitor și a făcut câțiva pași pe hol.
— Pot să văd dacă ați mai făcut ordine?
Cezar a zâmbit scurt.
— Nu, mamă. Dormitorul este spațiul nostru privat. Dar poți să bei cafeaua cu noi în sufragerie.
Viorica nu a mai insistat.
Nu am devenit apropiate peste noapte. Și nici nu am uitat fotografiile, hainele scoase din sertare și toate zilele în care mă făcuse să cred că nu sunt suficient de bună pentru fiul ei.
Dar am înțeles ceva important: nu trebuia să-i demonstrez că sunt o gospodină perfectă. Nu trebuia să am fiecare obiect la locul lui și nici să-mi organizez viața după standardele ei.
Casa noastră nu era un loc în care cineva venea să ne dea note. Era locul în care trebuia să ne simțim în siguranță.
Iar cheia pe care o păstrase Viorica în geantă nu fusese niciodată doar o bucată de metal. Fusese sentimentul că putea intra în viața noastră oricând, fără să ceară voie.
Din ziua în care am schimbat încuietoarea, am început să simt că apartamentul era din nou al nostru.