Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Aurica s-a uitat la punga albă, apoi la mine. A tras-o puțin spre ea, dar nu a deschis-o.
— Ce-ai pus acolo, Sabina? Iar ai cumpărat cine știe ce prostii?
— Nu sunt cumpărăturile mele. Sunt lucrurile pe care le-am strâns în ultimele săptămâni.
Laurențiu și-a ridicat privirea din farfurie. Din felul în care s-a uitat la pungă, mi-am dat seama că înțelesese imediat despre ce era vorba.
— Sabina, nu cred că este nevoie…
— Ba este nevoie, Laurențiu. Mama ta vine aici în fiecare duminică să-mi numere chiflele. Astăzi cred că ar trebui să vedem și ce se întâmplă în restul săptămânii.
Am desfăcut punga și am scos câteva ambalaje de burgeri, cutii de pizza, pungi de cartofi prăjiți și mai multe bonuri de comandă. Le-am așezat pe masă, chiar lângă farfuria soțului meu.
Aurica a privit obiectele fără să înțeleagă.
— Ce sunt toate astea?
— Comenzile lui Laurențiu. Cele pe care le primește după ce mă culc. Cele pe care le mănâncă singur, în bucătărie sau în mașină, ca să nu-l vadă nimeni.
Soacra mea s-a uitat imediat la fiul ei.
— Laurențiu, ce înseamnă asta?
El a lăsat furculița jos.
— Sunt niște comenzi. Și ce dacă?
— Adică tu mănânci toate astea? Dar eu am crezut că Sabina îți pune prea multă mâncare!
— Mamă, nu vreau să discutăm despre asta.
— Păi și de ce nu mi-ai spus? Eu îi reproșez ei că te îngrașă, iar tu mănânci noaptea toate prostiile astea?
Am privit-o atent. Pentru prima dată, nu mai avea pregătită nicio observație despre farfuria mea.
— Nu este vorba doar despre ce mănâncă el, Aurica. Este vorba că de fiecare dată când veniți aici, mă faceți responsabilă pentru alegerile soțului meu. Iar el stă și vă lasă să faceți asta.
Laurențiu și-a trecut mâna peste frunte.
— Sabina, am înțeles. Nu trebuia să faci spectacol din asta.
— Spectacol? Tu ai mâncat în ascuns săptămâni întregi, ai folosit cardul nostru comun și ai lăsat-o pe mama ta să mă umilească pentru ceva ce făceai tu singur!
— Nu am spus că este vina ta.
— Nici nu a fost nevoie. Ai râs de fiecare dată când mama ta îmi număra mâncarea. Ai spus că exagerez. Ai schimbat subiectul. Ai făcut exact ce trebuia ca ea să continue.
Aurica a luat unul dintre bonuri și l-a privit.
— Dar de ce ai comandat atâta mâncare, băiete? Ai bani să-ți iei ceva mai sănătos. Nu trebuie să mănânci toate astea.
Laurențiu s-a uitat la ea iritat.
— Mamă, tocmai despre asta este vorba! Nu mai vreau să-mi numere nimeni mâncarea. Nici tu, nici Sabina!
Am rămas câteva secunde fără să spun nimic.
— Eu nu ți-am numărat niciodată porțiile, Laurențiu. Nu ți-am spus cât ai voie să mănânci și nici nu ți-am făcut observații despre corpul tău. Problema mea este că ai acceptat ca mama ta să facă toate lucrurile astea în locul tău, dar numai în privința mea.
El a rămas tăcut.
Atunci Aurica a încercat să schimbe discuția.
— Bine, dar eu am spus toate astea pentru că îmi pasă de băiatul meu. Nu vreau să ajungă să aibă probleme de sănătate.
— Atunci vorbiți cu el despre sănătatea lui, dacă vă cere sfatul. Nu veniți să-mi numărați mie chiflele. Nu sunt eu responsabilă pentru ce mănâncă un bărbat de 39 de ani.
Soacra mea a împins bonul înapoi pe masă.
— Eu nu am vrut să te jignesc. Dar trebuie să recunoști că ai pus și tu mâncare multă în casă.
Am zâmbit amar.
— Vedeți? Chiar și acum încercați să găsiți o vină la mine.
Laurențiu s-a ridicat și a strâns câteva ambalaje.
— Mamă, gata. Eu am comandat mâncarea. Eu am mâncat-o. Nu are nicio legătură cu Sabina. Și nu mai vreau să aud comentarii despre ce pune în farfurie.
Aurica l-a privit surprinsă.
— Acum o aperi? Până acum nu spuneai nimic.
— Tocmai asta a fost greșeala mea. Nu trebuia să tac.
Am strâns punga și am dus-o lângă ușă. Nu voiam să transform masa de duminică într-o ceartă despre burgeri, pizza sau kilograme. Voiam doar ca lucrurile să fie spuse o dată, clar.
— Aurica, de acum înainte, când veniți la noi, sunteți musafiri. Nu inspectați farfuriile, nu comentați corpurile noastre și nu decideți cât trebuie să mănânce fiecare. Dacă vreți să luați masa cu noi, sunteți binevenită. Dar nu mai accept asemenea umilințe în casa mea.
— Și dacă mai fac o glumă?
— Atunci vă rog să plecați. Nu vă interzic să veniți la fiul dumneavoastră, dar nu vă mai permit să mă tratați așa.
Aurica s-a ridicat încet de la masă. Și-a luat paltonul de pe spătarul scaunului și s-a uitat la Laurențiu.
— Bine, băiete. Se pare că acum nu mai am voie să spun nimic în casa voastră.
— Ai voie să spui multe lucruri, mamă. Dar nu să-mi umilești soția.
A plecat fără să-și termine prânzul.
După ce s-a închis ușa, Laurențiu a venit în bucătărie și s-a așezat lângă mine.
— Îmi pare rău, Sabina.
— Pentru ce anume?
— Pentru că am lăsat-o să vorbească așa cu tine. Știam că te deranjează, dar îmi era mai ușor să nu mă bag.
— Și pentru comenzile ascunse?
— Și pentru asta. Nu trebuia să folosesc cardul comun fără să discutăm. Dar cel mai rău a fost că am lăsat-o să creadă că tu ești responsabilă pentru greutatea mea.
Am rămas puțin tăcută.
— Laurențiu, eu nu vreau să-ți controlez mâncarea. Dacă vrei pizza, comandă pizza. Dacă vrei trei chifle, mănâncă trei chifle. Dar nu mai accept să fiu făcută vinovată pentru alegerile tale.
— Am înțeles.
În săptămânile următoare, lucrurile s-au schimbat treptat. Laurențiu a început să fie mai atent la cheltuielile noastre și nu a mai ascuns comenzile. Nu i-am impus o dietă și nici nu am transformat mesele într-un subiect de discuție permanentă.
Aurica nu a mai venit câteva duminici. Probabil se supărase că nu mai putea să facă observații fără să fie contrazisă.
Într-o zi de joi, m-a sunat și m-a întrebat dacă poate veni duminică la masă.
— Sigur, Aurica. Vă așteptăm.
— Să nu te apuci să gătești prea mult. Vin doar să stau cu voi.
Am zâmbit. Era prima dată când auzeam o asemenea propoziție de la ea.
Duminică a venit la ora unu. Am pus pe masă ciorbă, friptură, salată și un coș cu chifle calde. S-a așezat, a luat o chiflă și a început să mănânce fără să privească în farfuria mea.
La un moment dat, Laurențiu a mai luat una.
Aurica s-a uitat instinctiv spre el, apoi și-a coborât privirea în farfurie. Nu a spus nimic.
După prânz, când a plecat, s-a oprit lângă mine.
— Sabina, poate că am fost prea insistentă. Nu mi-am dat seama că te rănesc.
— Mă bucur că ați înțeles.
Nu ne-am îmbrățișat și nici nu ne-am transformat peste noapte în cele mai bune prietene. Dar măcar nu mai simțeam că trebuie să-mi apăr farfuria la fiecare masă.
În seara aceea, Laurențiu a deschis frigiderul și m-a întrebat dacă mai avem ceva de mâncare.
— Avem, dar dacă vrei altceva, poți să-ți comanzi.
A râs.
— Promit că nu mai ascund ambalajele în balcon.
Am râs și eu, dar i-am spus ceva ce voiam să înțeleagă cu adevărat:
— Nu ambalajele mă deranjau. Mă deranja că mă lăsai pe mine să fiu vinovată pentru ele.
M-a îmbrățișat și mi-a spus că nu se va mai repeta.
De atunci, duminicile au redevenit mese de familie, nu inspecții ale farfuriilor. Iar eu am înțeles că uneori nu trebuie să te cerți pentru fiecare observație răutăcioasă. Trebuie doar să pui adevărul pe masă, exact acolo unde ceilalți au fost obișnuiți să-ți numere chiflele.