Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Ileana s-a apropiat de brad și a privit fotografia în care apărea soțul ei, Petre, ținându-l pe Sergiu în brațe, în fața unui brad împodobit cu tot felul de globuri colorate.
— Steaua asta… De unde ai luat-o? a întrebat ea, cu vocea tremurândă.
— Am găsit-o în podul casei dumneavoastră, într-o cutie veche. Era deteriorată, dar am reușit să o repar.
Soacra mea a întins mâna și a atins ușor steaua din lemn.
— Petre a făcut-o. A lucrat la ea câteva seri. În fiecare an o punea el în vârful bradului. După ce a murit, am căutat-o peste tot. Credeam că am pierdut-o.
— Nu ați pierdut-o. Doar că nimeni nu a mai avut timp să o caute.
Ileana s-a uitat din nou la fotografiile prinse printre ramuri. Într-una apărea Sergiu la patru ani, ținând în mână un glob pictat strâmb. În alta, Petre stătea lângă brad, iar pe ramuri se vedeau figurine din hârtie, clopoței și decorațiuni făcute de copii.
— Dar ce sunt toate fotografiile acestea? a întrebat ea.
— Sunt Crăciunurile familiei dumneavoastră. Le-am ales pe cele în care se vede bradul și oamenii care l-au împodobit. Am vrut să păstrăm amintirile, nu doar ornamentele.
Sergiu s-a apropiat și el. A luat o fotografie mică, în care apărea la vârsta de șase ani, cu o hârtie colorată lipită strâmb pe un glob.
— Mamă, pe acesta l-am făcut eu! Îmi amintesc că tata m-a ajutat să-l lipesc. Îl puneam în fiecare an în același loc.
Ileana a început să plângă.
— Da, băiete. Îmi amintesc. Îți ieșeau toate strâmbe, dar tatăl tău spunea că sunt cele mai frumoase ornamente din brad.
Am deschis cutia mică pe care o adusesem din dormitor. Înăuntru se mai afla un obiect pe care nu-l pusesem încă în brad: un carton vechi, împăturit în patru, pe care îl găsisem lângă steaua din lemn.
— Mai este ceva, am spus.
I-am întins hârtia. Era scrisul lui Petre, puțin tremurat, dar încă lizibil.
Pe ea scria: „În fiecare Crăciun, Sergiu să pună un ornament făcut de mâna lui. Când o să fie mare, să-și facă propriul brad, dar să nu uite niciodată de unde a plecat.”
Ileana a citit de două ori. Apoi a privit spre fiul ei.
— Nu mi-ai spus niciodată că ai păstrat asta, a murmurat ea.
Sergiu a luat hârtia și a citit-o încă o dată.
— Nici eu nu știam că există. Tata scria asemenea lucruri?
— Nu prea. Dar îi plăcea să lase bilețele prin casă. Spunea că poate, într-o zi, o să ne fie dor să-i citim scrisul.
Am privit-o pe Ileana. Nu mai era femeia care, cu câteva minute înainte, îmi explica în fața copilului că nu știu să împodobesc un brad. Era o soție care își regăsise o amintire pe care o crezuse pierdută.
— Știți de ce nu m-am certat cu dumneavoastră când ați dat jos globurile? am întrebat-o.
— De ce?
— Pentru că nu voiam să transform Crăciunul într-o luptă. Dar nici nu am vrut ca Toma să creadă că lucrurile făcute de el nu au valoare. Bradul acesta este în casa noastră. Și voiam să simțim că și el are un loc în povestea familiei.
Ileana s-a întors spre nepotul ei.
— Toma, vii puțin la bunica?
Băiețelul s-a apropiat cu globul pictat în mână.
— Bunico, îl mai putem pune și pe acesta?
Femeia s-a aplecat spre el.
— Sigur că da, puiule. Chiar te rog să-l pui tu. Și să-mi arăți unde vrei să stea.
Toma a ales o ramură din partea din față a bradului și și-a agățat globul cu mare grijă. Apoi s-a uitat la bunica lui.
— Acum este frumos?
— Acum este al nostru, i-a răspuns ea.
Sergiu m-a prins de mână și mi-a zâmbit. Era prima dată în seara aceea când simțeam că nu mai eram singură în fața mamei lui.
— Sonia, trebuia să-mi dau seama că ai pregătit ceva special, mi-a șoptit.
— Nu am vrut să-i demonstrez mamei tale că greșește. Am vrut doar să-i arăt că tradițiile nu trebuie să fie identice în fiecare an ca să rămână importante.
Ileana a rămas lângă brad mult timp. A privit fiecare fotografie și a povestit despre Crăciunurile de altădată. Ne-a spus cum Petre cumpăra câte un glob nou în fiecare iarnă și cum Sergiu se supăra dacă tatăl lui nu-l lăsa să-l pună singur.
La un moment dat, a recunoscut ceva ce nu mai spusese niciodată.
— Cred că m-am agățat prea mult de felul în care făceam noi lucrurile. După ce Petre a murit, am vrut să păstrez totul la fel. Parcă, dacă schimbam ceva, îl pierdeam și mai mult.
Am înțeles atunci că încăpățânarea ei venea și dintr-o durere pe care nu știuse să o exprime.
— Nu trebuie să renunțați la amintirile dumneavoastră ca să acceptați că noi putem face lucrurile puțin diferit, i-am spus.
— Știu, Sonia. Dar uneori uit că și voi aveți propria familie și propriile amintiri de construit.
În seara aceea, înainte să plece, Ileana m-a ajutat să strângem cutiile cu decorațiunile pe care le dăduse jos. A luat globurile roșii și aurii și le-a așezat cu grijă într-o cutie, fără să mai spună că sunt singurele potrivite pentru un brad adevărat.
— Să le păstrezi. Poate le folosim și anul viitor, dacă vreți.
— Bineînțeles.
În Ajun, Ileana a venit din nou la noi. De data aceasta a adus o fotografie veche cu Petre și o cutie cu câteva ornamente făcute de Sergiu în copilărie.
Toma a fost încântat să vadă globurile pe care le pictase tatăl lui când era mic. Au ales împreună câteva locuri în brad și au agățat ornamentele vechi lângă cele noi.
La final, Ileana a luat steaua din lemn, a privit-o și i-a făcut semn nepotului.
— Hai, Toma. Anul acesta tu o să o pui în vârf. Așa făcea și tata când era tatăl tău mic.
Sergiu l-a ridicat pe băiat în brațe, iar Toma a așezat steaua cu mare grijă.
Am stins luminile din sufragerie și am rămas cu toții în fața bradului. Era împodobit cu globuri roșii, aurii, albastre, fotografii vechi, ornamente de hârtie și mici figurine pictate de copil.
Nu era un brad perfect. Unele globuri erau mai mari, altele mai mici, iar câteva decorațiuni stăteau strâmb. Dar fiecare avea o poveste.
Ileana m-a îmbrățișat și mi-a spus încet:
— Iartă-mă că ți-am dat jos globurile. Nu trebuia să mă port de parcă numai eu știu ce înseamnă Crăciunul în familia asta.
Am îmbrățișat-o la rândul meu.
Nu am devenit peste noapte cele mai bune prietene și nici nu am uitat că uneori îi era greu să accepte că fiul ei avea propria familie. Dar în seara aceea înțelesesem amândouă ceva.
Tradițiile nu sunt proprietatea unei singure persoane. Ele sunt amintiri pe care le păstrăm, gesturi pe care le transmitem și lucruri noi pe care le adăugăm împreună.
Iar în casa mea, începând din acel Crăciun, bradul nu a mai fost niciodată doar roșu și auriu.