Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Doina a rămas nemișcată, ținându-l pe Tudor în brațe. Zâmbetul îi dispăruse complet, iar rudele se uitau când la ea, când la mine.
— Ce vrei să spui cu asta? m-a întrebat soacra mea.
— Vreau să le povestiți tuturor cine v-a crescut băiatul când avea doi ani. Cine îl ducea la grădiniță, cine îi pregătea mâncarea și cine stătea lângă el când era bolnav.
Doina și-a ridicat bărbia.
— Eu sunt mama lui! Eu l-am născut și eu l-am crescut!
Atunci, din fotoliul de lângă bibliotecă, s-a auzit vocea bunicii Floarea.
— Doina, lasă fata să vorbească. Că poate este timpul să spunem și noi adevărul.
Toată lumea s-a întors spre bătrână.
Floarea avea 86 de ani și rareori intervenea în discuțiile familiei. În ziua aceea însă s-a ridicat încet, sprijinindu-se de brațul fotoliului.
— Cătălin avea doi ani când voi ați plecat să lucrați în alt oraș. Mi l-ați lăsat mie și mi-ați spus că este doar pentru câteva luni. Au trecut aproape cinci ani până când ați reușit să vă întoarceți definitiv. Eu l-am dus la grădiniță, eu l-am luat când făcea febră, eu i-am pregătit mâncarea și eu am stat cu el noaptea.
Doina a făcut un pas spre ea.
— Mamă, nu este momentul să scoți toate lucrurile astea!
— Ba tocmai acum este momentul. De douăzeci de ani le spui tuturor că ți-ai crescut băiatul singură. Nu am spus niciodată că nu l-ai iubit. Dar nici nu poți să ștergi anii în care eu am avut grijă de el.
Cătălin își lăsase paharul pe masă. Se uita la bunica lui, apoi la mama sa.
— Bunico, de ce nu mi-ai spus niciodată toate astea?
Floarea a zâmbit trist.
— Știai că ai stat la mine, băiete. Dar nu am vrut să-ți vorbesc urât despre mama ta. Erai copilul ei și am vrut să ai parte de amândoi părinții fără să simți că trebuie să alegi.
Doina a început să se apere.
— Am plecat să muncim pentru că nu aveam bani! Nu am plecat la distracție! Am vrut să-i oferim copilului o viață mai bună!
— Nimeni nu spune că nu ați muncit, a răspuns Floarea. Dar nu poți să-i spui nurorii că nu știe să fie mamă doar pentru că nu face lucrurile exact cum le-ai făcut tu. Și tu ai avut nevoie de ajutor când Cătălin era mic.
Am privit-o pe bunica Floarea și am simțit că îmi vine să plâng. Nu pentru că îmi dădea dreptate, ci pentru că era prima persoană din familie care îi spunea Doinei că nu poate să se considere singura femeie care știe să crească un copil.
— Mamă, nu mai continua! a spus Cătălin.
— Ce să nu mai continui? Acum toată lumea s-a întors împotriva mea?
— Nu s-a întors nimeni împotriva ta. Dar Sonia este mama copilului meu. Nu trebuia să-i iei băiatul din brațe și să o umilești în fața tuturor.
Doina a rămas cu Tudor la piept.
— Am vrut doar să o ajut. Nu vezi că stă tot timpul cu telefonul?
— Vorbea cu pediatrul, mamă. Și dacă voia să vorbească cu cineva, tot nu aveai dreptul să-i iei copilul fără să o întrebi.
— Eu am crescut un băiat fără atâtea sfaturi și fără toate lucrurile astea moderne!
Atunci Cătălin a privit-o serios.
— Nu l-ai crescut singură. Tocmai ai auzit asta de la bunica. Și dacă ea nu ți-a reproșat niciodată că ai avut nevoie de ajutor, nu înseamnă că tu poți să-i reproșezi soției mele că nu știe să fie mamă.
În sufragerie s-a lăsat din nou liniștea.
Doina s-a uitat spre rude, probabil așteptând ca cineva să-i ia apărarea. Dar nimeni nu a mai râs și nimeni nu a mai făcut glume.
— Bine! Atunci luați-vă copilul! Să nu mai spuneți că nu vă ajut!
Mi l-a întins pe Tudor. L-am luat imediat în brațe și l-am strâns la piept. Băiețelul și-a sprijinit capul de umărul meu, iar eu i-am sărutat părul.
— Nu v-am cerut să nu ne ajutați, Doina. V-am cerut să respectați faptul că eu sunt mama lui.
Soacra mea s-a așezat pe scaun și nu a mai vorbit până la sfârșitul mesei.
După ce am ajuns acasă, Cătălin a venit lângă mine în bucătărie.
— Sonia, îmi pare rău că nu am intervenit de la început.
— Nu este prima dată când mama ta mă umilește. Dar este prima dată când mi-a luat copilul din brațe și tu ai rămas acolo, cu paharul în mână.
— Știu.
— Eu nu vreau să te îndepărtez de mama ta. Vreau doar să nu mai trebuiască să lupt cu ea pentru dreptul de a-mi crește propriul copil.
Cătălin s-a așezat lângă mine.
— Ai dreptate. Am lăsat-o prea mult să decidă pentru noi. M-am obișnuit să-i fac pe plac ca să nu se supere și am ajuns să cred că este normal.
În următoarele zile, Doina nu ne-a sunat. Nici noi nu am căutat-o. Aveam nevoie de liniște și nu voiam să transformăm întâmplarea într-un alt motiv de ceartă.
După aproape două săptămâni, a venit la noi. Nu a intrat direct în camera copilului, așa cum făcea de obicei. A rămas în pragul sufrageriei și m-a întrebat dacă poate să-l vadă pe Tudor.
Am lăsat-o să intre.
— Sonia, am venit să-ți spun ceva. M-am gândit la ce s-a întâmplat la aniversare.
Am așteptat să continue.
— Poate că am fost prea aspră. Eu am vrut să fac bine, dar m-am obișnuit să cred că numai eu știu cum trebuie crescute lucrurile astea.
— Nu trebuie să faceți totul ca mine. Puteți să-mi dați sfaturi. Dar nu-mi luați copilul din brațe și nu mă faceți de râs în fața oamenilor.
Doina a dat încet din cap.
— Am înțeles.
Nu a fost o împăcare spectaculoasă și nici nu am uitat ce se întâmplase. Dar, de atunci, când venea în vizită, mă întreba dacă poate să-l ia pe Tudor în brațe și nu mai comenta fiecare lucru pe care îl făceam.
Într-o duminică, am mers din nou la socrii mei. Bunica Floarea stătea în același fotoliu, lângă bibliotecă. Când m-a văzut, mi-a făcut semn să mă apropii.
— Să nu uiți, Sonia, că o mamă nu trebuie să demonstreze nimănui că își iubește copilul. Se vede în fiecare zi, din lucrurile mici pe care le face.
Am îmbrățișat-o și i-am mulțumit.
Doina a venit și ea lângă noi. L-a luat pe Tudor în brațe numai după ce m-a întrebat dacă poate. Pentru prima dată, nu a încercat să-mi explice cum trebuie să-l țin sau ce ar trebui să-i dau să mănânce.
Nu am devenit cele mai bune prietene și nici nu ne-am schimbat caracterele peste noapte. Dar am stabilit o limită pe care nu am mai lăsat-o încălcată.
În seara aceea, când l-am culcat pe Tudor, Cătălin mi-a spus că mama lui îl sunase și îi povestise cât de mult o afectase discuția cu bunica Floarea.
— Și ce i-ai spus? l-am întrebat.
— Că bunica nu a făcut decât să spună adevărul. Și că mama trebuie să înțeleagă că eu am propria familie acum.
L-am sărutat pe obraz.
Am înțeles atunci că nu aveam nevoie ca soacra mea să recunoască în fiecare zi că sunt o mamă bună. Aveam nevoie ca soțul meu să nu mai tacă atunci când cineva mă umilește.
Iar Tudor nu avea nevoie de două femei care să concureze pentru cine îl ține mai mult în brațe. Avea nevoie de o mamă respectată, de o bunică iubitoare și de o familie în care fiecare să-și cunoască locul.