Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Octavian nu mi-a răspuns. Și-a coborât privirea spre fotografia casei, apoi a trecut degetul peste marginea paginii. La masă nu se mai auzea decât clinchetul unui pahar pe care soacra mea îl mutase fără rost. — Nu mi-a fost rușine, a spus în cele din urmă. — Atunci de ce vorbiți despre locul de unde vin eu ca și cum ar fi ceva ce trebuie depășit? — Sorin, nu e momentul. — Dumneavoastră m-ați întrebat de ce v-am făcut cadoul. Ăsta este răspunsul.
Ruxandra s-a uitat când la mine, când la tatăl ei. — Tată, Sorin nu încearcă să-ți strice aniversarea. — Nu? Mi-a pus carnetul de note pe masă în fața tuturor. — Eu am fost de acord cu albumul, a spus ea. Și eu am căutat fotografiile.
Octavian a închis albumul. — Ca să-mi demonstrați ce? Că am fost un elev slab? — Nu, am spus. Dacă voiam să vă fac de râs, vă dădeam numai carnetul. Albumul începe cu băiatul de la țară și se termină cu profesorul care a ajutat alți copii să nu se rușineze de unde vin.
— Nu e același lucru.
— De ce?
Nu mi-a răspuns.
Unul dintre invitați a încercat să schimbe subiectul, dar Octavian s-a ridicat cu albumul în mână. — Mă scuzați puțin.
A intrat în birou și a închis ușa.
Soacra mea m-a privit îngrijorată. — Sorin, poate era mai bine să discutați între voi.
— Poate, am spus. Dar și mie mi-a spus în fața familiei că nu sunt de nasul fetei lui.
Nu eram mulțumit că îl rănisem. Nici nu simțeam că „îl pusesem la punct”. Îmi doream doar ca, măcar o dată, să se gândească la cuvintele pe care le repeta de ani întregi.
După vreo zece minute, Octavian s-a întors. Albumul nu mai era cu el.
— Haideți să mâncăm tortul, a spus.
Atât.
N-a mai făcut nicio glumă despre mine în seara aceea.
În mașină, Ruxandra m-a întrebat:
— Crezi că ai mers prea departe?
— Nu știu.
— Nici eu.
Am condus câteva minute în liniște.
— Dar întrebarea ta a fost bună, a spus ea.
— Care?
— Când a început să-i fie rușine de băiatul din fotografie.
— A spus că nu i-a fost.
— Tata spune multe.
Trei zile nu am primit niciun semn de la el. În a patra seară m-a sunat.
— Sorin, poți să treci mâine pe la mine?
— S-a întâmplat ceva?
— Nu. Vreau să vorbim.
Am mers după serviciu.
Octavian era singur. Pe masa din sufragerie se afla albumul deschis la prima fotografie.
— Stai, mi-a spus.
M-am așezat.
A rămas câteva clipe în picioare, apoi s-a așezat în fața mea.
— Casa asta avea două camere, a spus, arătând fotografia. Într-una dormeam eu cu fratele meu. În cealaltă, părinții. Aveam apă în curte și mergeam patru kilometri până la școală.
Nu l-am întrerupt.
— Când am ajuns la liceu în oraș, colegii râdeau de felul în care vorbeam. Aveam niște pantofi pe care tata îi cumpărase mai mari, să-mi fie buni și anul următor. Un băiat mă întreba dacă am venit cu ei direct de la coasă.
Octavian a zâmbit scurt, fără veselie.
— În câteva luni mi-am schimbat felul de a vorbi. Citeam cu voce tare seara. Îmi notam cuvintele. După ce am ajuns la facultate în București, aproape că nu mai spuneam nimănui din ce sat sunt.
— De ce?
— Pentru că voiam să fiu luat în serios.
— Și a funcționat?
— Da.
Apoi a dat din cap.
— Sau cel puțin așa am crezut.
A întors câteva pagini până la mesajul fostei eleve despre accent.
— Fata asta venise în clasa mea în a zecea. Era dintr-o comună și ceilalți o imitau când vorbea. Am ținut-o după oră și i-am spus să nu lase niște copii să o convingă că felul în care vorbește acasă spune cât valorează.
— Și mie de ce mi-ați spus contrariul?
Octavian și-a scos ochelarii.
— Pentru că tu nu erai eleva mea. Erai bărbatul care voia să se căsătorească cu fata mea.
— Asta schimbă valoarea unui om?
— Nu.
A spus-o fără ezitare.
— Dar eu voiam pentru Ruxandra ceea ce credeam că este mai bun. Facultate, carieră, un anumit mediu. Când te-a adus prima dată acasă și mi-a spus că ești șofer, am văzut numai lucrurile de care eu fugisem.
— Satul.
— Da.
— Meseria.
— Și asta.
— Felul în care vorbesc.
Octavian a lăsat ochelarii pe masă.
— Da.
Am apreciat măcar că nu încerca să îndulcească răspunsul.
— Dar în doisprezece ani ați avut timp să vedeți și restul.
— Știu.
— Și tot ați continuat.
— Știu și asta.
A urmat o tăcere lungă.
— Îmi pare rău, Sorin.
Nu mă așteptasem să aud cuvintele atât de simplu.
— Pentru ce?
— Pentru că te-am tratat ca pe omul care eram eu la șaisprezece ani și de care încercam să scap. Nu ca pe omul care ești.
Am dat încet din cap.
— Asta pot să accept. Dar mai este ceva.
— Ce?
— Nu vreau să ajungeți acum la concluzia că sunt „de nasul Ruxandrei” pentru că muncesc mult, câștig bine sau sunt un soț bun. Nu dau examen pentru postul de ginere.
Pentru prima dată în discuția aceea, Octavian a zâmbit.
— Asta a sunat aproape ca ceva ce aș fi spus eu unui elev.
— Atunci poate ați avut elevi norocoși.
Nu am devenit prieteni în seara aceea. Nici nu s-a schimbat felul lui Octavian de a fi peste noapte. Continua să corecteze cuvinte, să aibă păreri despre aproape orice și să creadă că o carte bună poate rezolva jumătate dintre problemele omenirii.
Dar glumele despre „șoferul de la țară” s-au oprit.
Câteva săptămâni mai târziu am fost din nou la masă la socri. Era acolo și un fost coleg de-al lui Octavian, pe care nu-l mai văzusem.
La un moment dat, omul m-a întrebat:
— Dumneavoastră sunteți ginerele profesorului?
— Da.
— Și cu ce vă ocupați?
Înainte să răspund, Octavian a spus:
— Sorin e șofer profesionist. Face distribuție în țară.
M-am uitat spre el.
A continuat:
— Și este omul pe care l-a ales fata mea.
N-a adăugat că „deși e de la țară” este un om bun. N-a spus că, până la urmă, mă acceptase. Pentru prima dată, meseria mea nu venise însoțită de o explicație.
După masă, m-a rugat să-l duc până în centru. Avea de ridicat niște cărți.
În mașină, s-a așezat în dreapta mea și și-a pus centura.
— Câți kilometri faci într-o lună?
I-am spus.
A fluierat scurt.
— Și nu obosești?
— Ba da.
— Cum reușești cu programul?
Am început să-i explic despre trasee, timpi de odihnă, încărcări și zilele în care plecam înainte de răsărit.
A ascultat fără să mă întrerupă și fără să facă vreo glumă.
La semafor, s-a uitat la mâinile mele pe volan.
— Eu n-aș putea să fac asta zilnic.
— Nici eu n-aș putea să predau gramatică treizeci și opt de ani.
A râs.
— Patruzeci fără două luni.
— Știam că mă corectați.
A râs din nou.
Albumul a rămas pe raftul din sufrageria lui. Când am mers acolo câteva luni mai târziu, l-am găsit deschis la fotografia casei din sat.
Octavian observase că mă uit la ea.
— Am fost acolo luna trecută, mi-a spus.
— În sat?
— Da. Casa nu mai există. Dar am găsit un fost coleg de școală.
— Și?
— M-a întrebat de ce mi-au trebuit aproape cincizeci de ani să mă întorc.
— Ce i-ați spus?
Octavian a privit fotografia.
— Că probabil mi-a fost rușine.
De data aceasta nu l-am contrazis.
Uneori omul nu trebuie să descopere că cel pe care îl privea de sus este extraordinar. Trebuie doar să-și amintească de ce a început să privească oamenii de sus.