Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 — Pavel a crescut porcul, am spus. El l-a hrănit, el a curățat după el și el a muncit pentru carnea pe care ați mâncat-o astăzi. Eu am făcut o parte din mâncare și am pus casa și masa. Atât. Cezar s-a uitat la Pavel. — Și dumneavoastră ați adus carnea aici? — Da, a răspuns el. — De ce? — Pentru că așa am stabilit cu mama voastră.
Fiica mea s-a încruntat. — Dar tu nu mai ai porc?
— Nu.
— De când?
— De anul ăsta.
— Și de ce nu ne-ai spus?
Întrebarea m-a făcut să zâmbesc fără veselie.
— Când să vă spun? La colind, când n-a venit nimeni?
Nora mea a împăturit încet una dintre sacoșele aduse din hol. Cezar s-a așezat la loc.
— Mamă, dacă aveai nevoie de ajutor cu porcul, puteai să spui.
— N-am nevoie de ajutor cu porcul. Tocmai de asta nu mai am.
— Păi și anii trecuți?
— Anii trecuți mă trezeam dimineața să-i dau de mâncare, căram apă, curățam, cumpăram porumb și mă ocupam de el luni întregi. Voi veneați într-o zi și plecați cu portbagajele pline. Anul trecut, după ce ați plecat, m-am uitat la coteț și m-am întrebat pentru cine îl mai cresc.
Băiatul cel mic a intervenit:
— Și noi îți dădeam bani.
— Uneori. Dar nu banii erau problema. Eu nu mai pot să fac singură tot ce făceam la cincizeci de ani.
Cezar a arătat spre Pavel.
— Și el te ajută?
— Da.
— Cu ce?
Pavel s-a mișcat incomod pe scaun.
— Nu trebuie să…
— Ba trebuie, am spus. Că văd că nimeni nu s-a întrebat până azi.
M-am uitat la copiii mei.
— Pavel mi-a tăiat lemnele astă-toamnă. Când am avut control la spital, m-a dus cu mașina. Când s-a spart țeava din curte, a venit și a închis apa până am găsit instalator. Fiica lui îmi aduce medicamente când merge la oraș.
Fiica mea s-a uitat spre femeia care stătea la capătul mesei. Până atunci schimbaseră doar câteva cuvinte.
— Nu știam.
— Știu că nu știai.
— De ce nu ne-ai sunat pe noi?
— V-am sunat când am avut nevoie. Uneori ați putut, alteori nu. Nu vă acuz pentru fiecare dată când n-ați putut veni. Aveți serviciu, copii și casele voastre. Dar nici eu nu pot să-mi țin viața pe loc până aveți voi timp.
Cezar și-a frecat fruntea.
— Bine. Atunci cumpărăm carnea de la nea Pavel.
Pavel a ridicat privirea.
— Nu vând nimic.
— Plătim cât face.
— Nu despre bani e vorba.
— Atunci despre ce?
Pavel a privit spre mine înainte să răspundă.
— Mama voastră mi-a dus mâncare două săptămâni când am fost bolnav. Vara mi-a pus murături și a avut grijă de casă când am stat la fata mea. Eu o ajut cu ce pot. Nu ne dăm facturi unul altuia.
Cezar a rămas cu portofelul în mână.
— Și carnea?
— I-am dat Eugeniei partea pe care am stabilit-o. Ce face ea cu partea ei este treaba ei. Restul îl împart eu cu fata mea.
Am arătat spre masa pe care încă mai erau platouri.
— Partea mea este în farfuriile voastre.
Nimeni n-a mai vorbit despre sacoșe.
Nu m-am bucurat că îi vedeam rușinați. Dacă aș fi vrut să-i pedepsesc, nici nu-i primeam. Le pusesem masa pentru că erau copiii mei și mă bucurasem sincer că veniseră.
Dar nu voiam să confund bucuria mea cu obligația de a le umple portbagajele.
După câteva minute, fiica mea s-a ridicat.
— Hai să strângem.
— Lasă că strâng eu.
— Nu. Stai jos.
A luat farfuriile. Nora mea s-a ridicat și ea. Băieții au dus masa pliantă din curte la locul ei, iar Cezar a rămas cu Pavel lângă ușă.
Îi auzeam vorbind.
— Nea Pavel, chiar ați dus-o pe mama la spital?
— Am dus-o.
— Când?
Pavel i-a spus.
Era într-o zi în care Cezar mă sunase seara și mă întrebase ce mai fac. Îi răspunsesem că sunt bine.
După ce au plecat ceilalți, Cezar a rămas ultimul.
— Mamă, de ce mi-ai spus atunci că ești bine?
— Pentru că eram. Fusesem la control și mă întorsesem acasă.
— Puteam să te duc eu.
— Te-am sunat cu două zile înainte. Aveai ședință.
Și-a amintit.
— Puteam s-o mut.
— Poate. Dar eu aveam deja cu cine să merg.
S-a uitat spre casa lui Pavel.
— Parcă noi nu mai știm nimic despre tine.
— Știți ce vă spun. Restul trebuie să-l mai și întrebați.
Înainte să plece, a luat sacoșele goale și le-a pus în portbagaj.
— Îmi pare rău pentru faza cu carnea.
— Nu pentru carne trebuie să-ți pară rău.
— Știu.
În următoarele săptămâni n-a avut loc nicio transformare spectaculoasă. Copiii mei nu au început să apară în fiecare weekend, iar eu nici nu mi-aș fi dorit asta.
Dar au început să sune altfel.
Nu doar „Ce faci, mamă? Bine? Bine.”
Fiica mea mă întreba dacă am medicamente. Băiatul cel mic a venit într-o sâmbătă să mă ajute cu niște scânduri la magazie. Cezar m-a sunat înainte de un control și a întrebat:
— Ai cu cine să mergi?
— Am.
— Cu nea Pavel?
— Da.
— Bine. Dacă nu poate, mă suni pe mine.
— Te sun.
Cel mai important pentru mine a fost că nu au încercat să-l scoată pe Pavel din viața mea ca să-și recapete locul. Înțeleseseră, încet, că omul acela nu le luase nimic.
Își câștigase singur locul la masa mea.
În primăvară, Cezar a venit cu o idee.
— Îți cumpărăm noi un purcel.
— Nu.
— Îl plătim noi.
— Tot nu.
— De ce?
— Pentru că purcelul nu mănâncă bancnote. Trebuie hrănit dimineața și seara. Trebuie curățat. Trebuie apă. Iar eu nu mai vreau.
A râs.
— Bine. Atunci nu mai avem porc.
— Exact.
— Și la iarnă?
— Cumpărăm carne cât mâncăm.
Pentru prima dată, ideea unei ierni fără trei sacoșe pentru copii nu părea o tragedie.
A venit și Crăciunul următor.
În Ajun n-am mai pregătit castronul mare cu bani și nuci pentru ai mei. Aveam câteva lucruri pentru copiii din vecini și atât.
Pe la cinci s-a auzit o mașină la poartă.
Am tras perdeaua.
Cezar cobora primul. După el au venit soția și copiii. La câteva minute a apărut și mașina fiicei mele. Băiatul cel mic ajunsese înaintea lor și își scotea copiii din mașină.
Am ieșit în tindă.
— Ce s-a întâmplat?
Cezar a ridicat din sprâncene.
— Nimic.
— Atunci de ce sunteți toți aici?
Unul dintre nepoți a început să râdă.
— Bunico, trebuie să ne lași să intrăm ca să colindăm.
I-am privit pe toți.
— Ați venit până aici numai pentru colind?
Cezar s-a uitat spre curtea goală.
— Păi porc n-ai.
Am izbucnit în râs.
Au colindat prost. Unul dintre nepoți a uitat versurile, ginerele meu a intrat prea devreme, iar Cezar cânta atât de jos încât abia îl auzeam.
Dar au cântat până la capăt.
După aceea i-am așezat la masă. Aveam cozonac, plăcintă și ce pregătisem pentru mine.
La un moment dat s-a deschis ușa. Era Pavel.
— Eugenia, am venit să-ți aduc…
S-a oprit când a văzut casa plină.
Cezar s-a ridicat.
— Nea Pavel, intrați.
— Nu vreau să deranjez.
— Nu deranjați.
A scos dintr-o sacoșă o sticlă de vin.
— Și eu v-am adus ceva, a spus Cezar. Anul trecut am venit după carne. Anul ăsta am zis să vin înainte să existe vreuna.
Pavel a râs și s-a așezat lângă noi.
Nu mai aveam porc în coteț și nici sacoșe pregătite pentru plecare.
Dar, pentru prima dată după mulți ani, de colind casa mea era plină.