“Pentru colind era prea departe, dar pentru carne ați găsit drumul!”, i-am spus fiului meu când a apărut cu familia la pomana porcului. Le-am pus tuturor masa. Abia când a cerut să-i pregătesc partea pentru acasă i-am spus că porcul nici măcar nu fusese al meu.

Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 — Pavel a crescut porcul, am spus. El l-a hrănit, el a curățat după el și el a muncit pentru carnea pe care ați mâncat-o astăzi. Eu am făcut o parte din mâncare și am pus casa și masa. Atât. Cezar s-a uitat la Pavel. — Și dumneavoastră ați adus carnea aici? — Da, a răspuns el. — De ce? — Pentru că așa am stabilit cu mama voastră.

Fiica mea s-a încruntat. — Dar tu nu mai ai porc?

— Nu.

— De când?

— De anul ăsta.

— Și de ce nu ne-ai spus?

Întrebarea m-a făcut să zâmbesc fără veselie.

— Când să vă spun? La colind, când n-a venit nimeni?

Nora mea a împăturit încet una dintre sacoșele aduse din hol. Cezar s-a așezat la loc.

— Mamă, dacă aveai nevoie de ajutor cu porcul, puteai să spui.

— N-am nevoie de ajutor cu porcul. Tocmai de asta nu mai am.

— Păi și anii trecuți?

— Anii trecuți mă trezeam dimineața să-i dau de mâncare, căram apă, curățam, cumpăram porumb și mă ocupam de el luni întregi. Voi veneați într-o zi și plecați cu portbagajele pline. Anul trecut, după ce ați plecat, m-am uitat la coteț și m-am întrebat pentru cine îl mai cresc.

Băiatul cel mic a intervenit:

— Și noi îți dădeam bani.

— Uneori. Dar nu banii erau problema. Eu nu mai pot să fac singură tot ce făceam la cincizeci de ani.

Cezar a arătat spre Pavel.

— Și el te ajută?

— Da.

— Cu ce?

Pavel s-a mișcat incomod pe scaun.

— Nu trebuie să…

— Ba trebuie, am spus. Că văd că nimeni nu s-a întrebat până azi.

M-am uitat la copiii mei.

— Pavel mi-a tăiat lemnele astă-toamnă. Când am avut control la spital, m-a dus cu mașina. Când s-a spart țeava din curte, a venit și a închis apa până am găsit instalator. Fiica lui îmi aduce medicamente când merge la oraș.

Fiica mea s-a uitat spre femeia care stătea la capătul mesei. Până atunci schimbaseră doar câteva cuvinte.

— Nu știam.

— Știu că nu știai.

— De ce nu ne-ai sunat pe noi?

— V-am sunat când am avut nevoie. Uneori ați putut, alteori nu. Nu vă acuz pentru fiecare dată când n-ați putut veni. Aveți serviciu, copii și casele voastre. Dar nici eu nu pot să-mi țin viața pe loc până aveți voi timp.

Cezar și-a frecat fruntea.

— Bine. Atunci cumpărăm carnea de la nea Pavel.

Pavel a ridicat privirea.

— Nu vând nimic.

— Plătim cât face.

— Nu despre bani e vorba.

— Atunci despre ce?

Pavel a privit spre mine înainte să răspundă.

— Mama voastră mi-a dus mâncare două săptămâni când am fost bolnav. Vara mi-a pus murături și a avut grijă de casă când am stat la fata mea. Eu o ajut cu ce pot. Nu ne dăm facturi unul altuia.

Cezar a rămas cu portofelul în mână.

— Și carnea?

— I-am dat Eugeniei partea pe care am stabilit-o. Ce face ea cu partea ei este treaba ei. Restul îl împart eu cu fata mea.

Am arătat spre masa pe care încă mai erau platouri.

— Partea mea este în farfuriile voastre.

Nimeni n-a mai vorbit despre sacoșe.

Nu m-am bucurat că îi vedeam rușinați. Dacă aș fi vrut să-i pedepsesc, nici nu-i primeam. Le pusesem masa pentru că erau copiii mei și mă bucurasem sincer că veniseră.

Dar nu voiam să confund bucuria mea cu obligația de a le umple portbagajele.

După câteva minute, fiica mea s-a ridicat.

— Hai să strângem.

— Lasă că strâng eu.

— Nu. Stai jos.

A luat farfuriile. Nora mea s-a ridicat și ea. Băieții au dus masa pliantă din curte la locul ei, iar Cezar a rămas cu Pavel lângă ușă.

Îi auzeam vorbind.

— Nea Pavel, chiar ați dus-o pe mama la spital?

— Am dus-o.

— Când?

Pavel i-a spus.

Era într-o zi în care Cezar mă sunase seara și mă întrebase ce mai fac. Îi răspunsesem că sunt bine.

După ce au plecat ceilalți, Cezar a rămas ultimul.

— Mamă, de ce mi-ai spus atunci că ești bine?

— Pentru că eram. Fusesem la control și mă întorsesem acasă.

— Puteam să te duc eu.

— Te-am sunat cu două zile înainte. Aveai ședință.

Și-a amintit.

— Puteam s-o mut.

— Poate. Dar eu aveam deja cu cine să merg.

S-a uitat spre casa lui Pavel.

— Parcă noi nu mai știm nimic despre tine.

— Știți ce vă spun. Restul trebuie să-l mai și întrebați.

Înainte să plece, a luat sacoșele goale și le-a pus în portbagaj.

— Îmi pare rău pentru faza cu carnea.

— Nu pentru carne trebuie să-ți pară rău.

— Știu.

În următoarele săptămâni n-a avut loc nicio transformare spectaculoasă. Copiii mei nu au început să apară în fiecare weekend, iar eu nici nu mi-aș fi dorit asta.

Dar au început să sune altfel.

Nu doar „Ce faci, mamă? Bine? Bine.”

Fiica mea mă întreba dacă am medicamente. Băiatul cel mic a venit într-o sâmbătă să mă ajute cu niște scânduri la magazie. Cezar m-a sunat înainte de un control și a întrebat:

— Ai cu cine să mergi?

— Am.

— Cu nea Pavel?

— Da.

— Bine. Dacă nu poate, mă suni pe mine.

— Te sun.

Cel mai important pentru mine a fost că nu au încercat să-l scoată pe Pavel din viața mea ca să-și recapete locul. Înțeleseseră, încet, că omul acela nu le luase nimic.

Își câștigase singur locul la masa mea.

În primăvară, Cezar a venit cu o idee.

— Îți cumpărăm noi un purcel.

— Nu.

— Îl plătim noi.

— Tot nu.

— De ce?

— Pentru că purcelul nu mănâncă bancnote. Trebuie hrănit dimineața și seara. Trebuie curățat. Trebuie apă. Iar eu nu mai vreau.

A râs.

— Bine. Atunci nu mai avem porc.

— Exact.

— Și la iarnă?

— Cumpărăm carne cât mâncăm.

Pentru prima dată, ideea unei ierni fără trei sacoșe pentru copii nu părea o tragedie.

A venit și Crăciunul următor.

În Ajun n-am mai pregătit castronul mare cu bani și nuci pentru ai mei. Aveam câteva lucruri pentru copiii din vecini și atât.

Pe la cinci s-a auzit o mașină la poartă.

Am tras perdeaua.

Cezar cobora primul. După el au venit soția și copiii. La câteva minute a apărut și mașina fiicei mele. Băiatul cel mic ajunsese înaintea lor și își scotea copiii din mașină.

Am ieșit în tindă.

— Ce s-a întâmplat?

Cezar a ridicat din sprâncene.

— Nimic.

— Atunci de ce sunteți toți aici?

Unul dintre nepoți a început să râdă.

— Bunico, trebuie să ne lași să intrăm ca să colindăm.

I-am privit pe toți.

— Ați venit până aici numai pentru colind?

Cezar s-a uitat spre curtea goală.

— Păi porc n-ai.

Am izbucnit în râs.

Au colindat prost. Unul dintre nepoți a uitat versurile, ginerele meu a intrat prea devreme, iar Cezar cânta atât de jos încât abia îl auzeam.

Dar au cântat până la capăt.

După aceea i-am așezat la masă. Aveam cozonac, plăcintă și ce pregătisem pentru mine.

La un moment dat s-a deschis ușa. Era Pavel.

— Eugenia, am venit să-ți aduc…

S-a oprit când a văzut casa plină.

Cezar s-a ridicat.

— Nea Pavel, intrați.

— Nu vreau să deranjez.

— Nu deranjați.

A scos dintr-o sacoșă o sticlă de vin.

— Și eu v-am adus ceva, a spus Cezar. Anul trecut am venit după carne. Anul ăsta am zis să vin înainte să existe vreuna.

Pavel a râs și s-a așezat lângă noi.

Nu mai aveam porc în coteț și nici sacoșe pregătite pentru plecare.

Dar, pentru prima dată după mulți ani, de colind casa mea era plină.