“Morții cu morții, vii cu vii!”, mi-a spus soacra când i-am cerut să oprească muzica de Crăciun, la șase săptămâni după ce îmi îngropasem mama. În casa rămasă de la ea, rudele soțului meu petreceau de parcă nimic nu se întâmplase. Apoi fiica mea a dispărut din sufragerie.

Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Am ținut plicul în mâini câteva clipe, fără să îndrăznesc să-l deschid. Recunoșteam scrisul mamei, felul în care făcea litera „P” și obiceiul de a sublinia câte un cuvânt. Mara stătea lipită de mine, cu genunchii strânși la piept. — Mami, dacă nu poți, îl citim altă dată, mi-a șoptit. Am clătinat din cap. — Nu, iubita mea. Vreau să-l citim acum.

Am desfăcut plicul cu grijă. Înăuntru era o foaie împăturită în patru, dintr-un caiet cu pătrățele, exact ca acelea pe care mama își nota rețetele.

„Otilia mea, dacă citești rândurile astea, înseamnă că a venit primul Crăciun în care nu mai pot să stau lângă tine. Știu că o să-ți fie greu. Știu pentru că și mie mi-a fost greu când am pierdut-o pe mama mea. Ani întregi am crezut că, dacă râd sau mă bucur de ceva, înseamnă că am uitat-o. N-am uitat-o niciodată.”

M-am oprit. Lacrimile îmi cădeau pe hârtie și mi-era teamă să nu șterg cerneala.

Mara mi-a luat mâna.

— Continui eu?

— Nu, puiule. Mai lasă-mă puțin.

Am respirat adânc și am citit mai departe.

„Nu vreau să te oblig să fii veselă de Crăciun. Nu vreau nici să stai tristă doar fiindcă eu nu mai sunt. Vreau să faci ce poți, atunci când poți. Dacă anul acesta ai putere numai să aprinzi o lumânare și să mănânci o felie de cozonac cu Mara, e destul. Dacă într-un an o să vrei muzică și musafiri, să nu te simți vinovată. Iubirea nu se măsoară în cât timp plângem.”

Am dus foaia la piept.

Mama nu știa că jos, în sufrageria ei, cineva îmi spunea aproape aceleași cuvinte despre viață și moarte. Dar era o diferență uriașă. Mama îmi dădea voie să aleg. Soacra mea îmi cerea să mă supun alegerii ei.

La sfârșitul scrisorii, mama adăugase:

„În cutie sunt câteva lucruri pentru Mara. Am vrut să-i las câte ceva pentru Crăciunurile pe care nu le vom mai petrece împreună. Ajut-o să le păstreze, dar să nu le transforme într-o obligație. Dacă într-un an nu are chef să deschidă plicul, îl deschide când vrea ea. Vă iubesc pe amândouă. Mama.”

Mara plângea în tăcere.

Am luat-o în brațe și am rămas așa câteva minute, pe podeaua rece a podului.

— Mamaie știa că o să moară? m-a întrebat.

— Știa că este foarte bolnavă.

— Și tot a avut timp să facă toate astea?

M-am uitat în cutie.

Sub scrisoare erau douăsprezece plicuri, așezate în ordine. Pe fiecare mama scrisese un an și vârsta pe care urma s-o aibă Mara. Lângă ele se afla un săculeț cu câteva ornamente vechi de Crăciun.

— A avut grijă să-ți lase ceva de la ea, am spus.

Mara a atins primul plic.

— Pe ăsta îl deschidem?

— Dacă vrei.

L-a luat și l-a desfăcut singură.

Înăuntru era o fotografie cu ea la patru ani, stând pe un scăunel în bucătăria bunicii, cu făină pe nas și pe mâini. În spatele fotografiei, mama scrisese rețeta biscuiților pe care îi făceau împreună.

Mai era și un bilețel.

„Mara, în anul în care ai făcut biscuiții aceștia, ai pus sare în loc de zahăr. Am mâncat amândouă câte unul și ne-am prefăcut că sunt buni. Dacă mama ta îți spune că nu-și amintește, arată-i fotografia. Și, când o să ai chef, fă biscuiții din nou. De data asta citește bine borcanele.”

Mara a început să râdă printre lacrimi.

— Chiar am pus sare?

— Chiar ai pus.

— Și mamaie i-a mâncat?

— Unul întreg. Eu n-am reușit decât jumătate.

Am râs și eu.

Era primul râs adevărat pe care îl aveam de la înmormântare. Nu m-am simțit vinovată. Pentru câteva secunde, mama fusese din nou acolo, în felul în care numai o amintire dragă poate aduce un om înapoi.

De jos s-a auzit vocea lui Paul.

— Otilia? Mara? Unde sunteți?

— În pod, am răspuns.

A urcat după noi. Când ne-a văzut pe podea, cu scrisoarea și plicurile în jur, s-a oprit.

— Ce s-a întâmplat?

— Mama ne-a lăsat ceva.

I-am întins scrisoarea.

Paul a citit-o în picioare. Pe măsură ce înainta, expresia i se schimba.

— Otilia, îmi pare rău, a spus când a terminat.

— Pentru ce anume?

— Pentru că am invitat-o pe mama fără să te întreb. Pentru că mi-ai spus clar că vrei liniște și eu am hotărât că știu mai bine ce-ți trebuie.

Nu i-am răspuns imediat.

— M-ai lăsat singură în fața lor, Paul. În casa mamei mele.

A dat din cap.

— Știu.

— Și când mama ta a spus că morții sunt cu morții, n-ai zis nimic.

— Mi-a fost teamă să nu iasă ceartă.

— Și a ieșit oricum. Numai că eu am fost cea care a trebuit să se certe.

Paul s-a așezat lângă noi.

— Ai dreptate.

Mara s-a uitat la el.

— Tati, putem să nu mai fie muzică jos? Eu vreau să fac biscuiții bunicii.

Paul a mângâiat-o pe păr.

— Putem.

— Dar nu acum, a adăugat ea. Acum vreau să mai stăm aici.

— Stăm cât vrei tu.

După câteva minute, Paul a coborât singur.

Am auzit muzica oprindu-se. Apoi vocile din sufragerie au devenit mai puternice.

— Cum adică să plecăm? întreba Valeria.

— Mamă, v-am invitat fără să vorbesc cu Otilia. A fost greșeala mea.

— Și acum ne dai afară de Crăciun?

— Vă rog să mergeți acasă. Otilia și Mara au nevoie de liniște.

Una dintre surorile lui a intervenit:

— Paul, nu poți să lași toată familia să plece doar fiindcă Otilia e supărată.

— Nu plecați fiindcă Otilia e supărată. Plecați fiindcă eu n-ar fi trebuit să vă chem.

Am auzit-o pe Valeria spunând:

— Eu am vrut doar să-i ridic moralul.

— Atunci trebuia s-o întrebi ce își dorește, nu să-i spui cum să sufere.

N-a mai urmat nicio discuție pe care s-o pot înțelege. După un timp s-au auzit ușa, pașii și motoarele mașinilor.

Când am coborât cu Mara, sufrageria era aproape goală. Pe masă rămăseseră câteva platouri, pahare și șervețele colorate. Paul strângea în liniște.

— Nu trebuia să le trimiți pentru că ți-am cerut eu, i-am spus.

— Nu le-am trimis pentru că mi-ai cerut. Le-am trimis pentru că n-ar fi trebuit să fie aici fără acordul tău.

Am început să adun farfuriile, dar Paul m-a oprit.

— Lasă-le. Le strâng eu.

Mara a venit cu fotografia în mână.

— Mami, putem să punem poza asta lângă brad?

— Sigur.

A așezat fotografia cu biscuiții lângă globul roșu al bunicii. Apoi a aprins instalația.

În seara aceea n-am mai făcut o masă mare. Am încălzit puțină mâncare, am băut ceai și am citit din nou scrisoarea mamei.

Mara ne-a povestit cum bunica îi dăduse cheia și o rugase s-o păstreze într-un loc sigur. Nu-i spusese ce era în cutie, doar că urma să fie ceva pentru amândouă.

— Mi-a fost frică să-ți spun, mami, a recunoscut.

— De ce?

— Pentru că plângeai mereu când vorbeam despre mamaie.

Am simțit din nou un nod în gât.

— Mara, poți să vorbești despre ea oricând. Chiar dacă plâng.

— Dar nu vreau să te fac tristă.

— Nu tu mă faci tristă. Mi-e dor de ea. Și uneori, când vorbim despre cineva de care ne este dor, plângem. Alteori râdem. Amândouă sunt în regulă.

Fetița a dat din cap.

— Atunci mâine facem biscuiții?

— Mâine facem biscuiții.

În a doua zi de Crăciun, bucătăria mamei s-a umplut de făină. Mara a citit rețeta cu glas tare, iar Paul a primit sarcina să verifice borcanele cu sare și zahăr.

Au ieșit puțin prea rumeniți, dar buni.

Am pus câțiva pe o farfurie lângă fotografia mamei, nu pentru că ar fi putut să-i mănânce, ci pentru că așa simțeam eu nevoia să-mi amintesc de ea.

După sărbători, Valeria m-a sunat.

— Otilia, cred că am exagerat și eu puțin.

Am rămas tăcută.

— Dar să știi că n-am avut intenții rele. Voiam să nu stai toată ziua plângând.

— Valeria, nu intențiile tale m-au durut cel mai tare. M-a durut că ți-am spus ce vreau și nu ai ținut cont.

— Am crezut că o să-ți treacă dacă stai cu lumea.

— Durerea după mama nu este ceva ce trebuie să-mi treacă până la prânzul de Crăciun.

De data aceea nu m-a contrazis.

— Ai dreptate, a spus după o pauză. Îmi pare rău pentru ce ți-am spus.

Am acceptat scuzele, dar nu am pretins că uitasem totul. I-am spus că, pe viitor, vizitele se stabilesc cu noi înainte și că nu voi mai accepta să fiu umilită în propria casă.

Paul a avut și el o discuție cu mama și surorile lui. Nu le-a cerut să fie de acord cu felul în care țineam doliu. Le-a cerut doar să-l respecte.

Au trecut lunile. Au venit zile în care am plâns la vederea unei cești, a unei rețete sau a unei haine rămase de la mama. Au venit și zile în care am râs fără să mă gândesc că fac ceva greșit.

Cutia a rămas în pod, într-un loc uscat și sigur. Mara știa unde este cheia. N-am deschis celelalte plicuri înainte de vreme, deși uneori eram curioasă ce mai pregătise mama.

În decembrie, anul următor, am scos din dulap fața de masă pe care mama o folosea de sărbători. Am spălat-o, am călcat-o și am așezat-o pe masă.

De data aceea eu am propus să invităm câteva rude.

Înainte să le telefonăm, Paul m-a întrebat:

— Ești sigură că vrei?

— Da. Anul ăsta vreau.

Valeria a venit cu un cozonac și a întrebat unde să-l pună. Nu a mutat nimic de pe rafturi și nu a pornit muzica fără să întrebe.

Mara a așteptat până după cină, apoi a venit lângă mine cu cheia pe șnurul roșu.

— Mami, deschidem plicul de anul ăsta?

— Îl deschidem.

Ne-am retras câteva minute în camera ei. În plic era o fotografie cu mama ținând-o pe Mara de mână în prima ei zi de școală și un bilețel despre curajul de a încerca lucruri noi.

Am citit împreună, apoi ne-am întors la masă.

— Ce v-a lăsat bunica? a întrebat Paul.

Mara i-a arătat fotografia și a început să povestească.

Am ascultat-o cu un zâmbet pe buze.

Nu încetasem să-mi iubesc mama și nici nu uitasem cât de greu fusese primul Crăciun fără ea. Dar acum puteam să stau la o masă de sărbătoare și să-i spun numele fără ca cineva să-mi ceară să trec peste durere.

În casa aceea, mama nu mai era prezentă prin vocea ei sau prin pașii pe care îi recunoșteam pe hol. Era prezentă în poveștile noastre, în rețetele păstrate și în felul în care Mara râdea când își amintea de ea.

Iar Crăciunul nu mai era o alegere între a plânge după cei plecați și a trăi alături de cei rămași. Încăpeau amândouă în aceeași casă, atât timp cât nimeni nu hotăra în locul nostru cum trebuie să ne simțim.