Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Aurel m-a condus în hol și a închis ușa bucătăriei în urma noastră. Se uita când la mine, când la biletul ud pe care îl țineam între degete. — Sabina, n-am vrut să te sperii, a spus încet. — Atunci spuneți-mi de ce scrie aici că Dorina se întoarce de la spital. Ce s-a întâmplat? E bolnavă? Socrul meu și-a trecut palma peste frunte. — Trebuie să facă o operație la genunchi, în ianuarie. Nu e o urgență, dar medicul i-a spus că nu mai poate amâna mult. După aceea va avea nevoie de recuperare.
Am rămas câteva clipe fără să vorbesc. Dorina stătuse trei zile în bucătărie ca să pregătească masa de Crăciun, deși avea probleme cu genunchiul. Iar eu mă supărasem că mă pusese să spăl vasele.
Dar apoi mi-am amintit ceva.
— Și dumneavoastră de ce nu ați spălat vasele astăzi?
Aurel a clipit surprins.
— Poftim?
— M-ați văzut în bucătărie. V-am spus că am nevoie de ajutor. V-ați uitat la chiuvetă și ați plecat.
— Păi… Dorina se ocupă de obicei de lucrurile astea.
— Știu. Tocmai de asta vă întreb.
Aurel și-a coborât privirea.
— Nu prea mă pricep.
— La spălat farfurii?
— Nu numai la asta. La gătit, la rufe, la toate treburile casei. Dorina le-a făcut mereu.
Am privit din nou biletul.
— Și ce voiați să fac eu?
— Să mă înveți câteva lucruri. Vreau să mă pot descurca atunci când vine de la spital. Nu vreau să fie nevoită să se ridice din pat ca să-mi încălzească mâncarea sau să-mi caute haine curate.
— Și de ce trebuie să fie secret?
— Pentru că, dacă îi spun, o să râdă de mine. O să zică să nu-mi bat capul, că se descurcă ea.
Am oftat.
— Tată Aurel, înțelegeți că tocmai ați descris problema?
— Ce problemă?
— Vreți să învățați să aveți grijă de soția dumneavoastră, dar astăzi ați lăsat-o să mă trimită pe mine la chiuvetă. Ați stat la televizor, deși puteați să veniți să mă ajutați.
— Ai dreptate, a spus după câteva secunde.
— Nu vă trebuie un curs ca să începeți. Vă trebuie să vă ridicați din fotoliu.
Aurel a zâmbit stânjenit.
— Așa este.
Am întins mâna spre bucătărie.
— Haideți să începem acum.
— Acum?
— Da. Mai sunt tăvile de pus la loc, masa de șters și mașina de spălat de golit când termină. Vă arăt unde sunt lucrurile, dar le faceți dumneavoastră.
Aurel a rămas o clipă nemișcat, apoi și-a suflecat mânecile cămășii.
— Bine.
În bucătărie i-am arătat unde se păstrau vasele. Nu era mare lucru de explicat. Casa era a lui, numai că niciodată nu fusese atent la dulapurile din propria bucătărie.
— Astea unde vin? m-a întrebat, ridicând două farfurii.
— În dulapul de sus.
— Și cănile?
— Tată Aurel, dumneavoastră beți cafea în fiecare dimineață. De unde luați cana?
— Mi-o pune Dorina pe masă.
M-am uitat la el.
A început să râdă, apoi s-a oprit singur.
— Nu prea e de râs, nu?
— Nu prea.
În timp ce așeza vasele, Ionuț a apărut în ușă.
— Ce faceți aici?
— Punem lucrurile la loc, i-am răspuns.
— Tata?
Aurel s-a întors spre fiul lui.
— Da, eu. Vino și tu, că ai stat destul.
Ionuț a râs.
— Ce v-a apucat?
— Nimic, a spus Aurel. Am descoperit că farfuriile nu se duc singure în dulap.
Soțul meu s-a uitat la mine. Nu zâmbeam.
— Sabina, ești supărată?
— Da.
— Pentru vase?
— Pentru că te-am rugat să mă ajuți și mi-ai spus că termin repede. Nici măcar nu te-ai ridicat să vezi cât aveam de făcut.
Ionuț și-a lăsat privirea în jos.
— Ai dreptate. Îmi pare rău.
— Nu vreau să-ți pară rău doar astăzi. Vreau să nu mai presupui că, dacă suntem undeva împreună, bucătăria devine automat responsabilitatea mea.
Aurel i-a întins un prosop.
— Ia, șterge masa.
— Bine, tată.
În clipa aceea a intrat Dorina.
S-a oprit în prag când și-a văzut soțul cu mânecile suflecate și pe Ionuț ștergând blatul.
— Ce faceți?
— Strângem, a răspuns Aurel.
— Dar de ce? Sabina n-a terminat?
Am simțit că îmi revine supărarea.
— Ba am terminat aproape tot, am spus. Acum strâng și ei ce a rămas.
Dorina s-a uitat la soțul ei.
— Aurel, lasă farfuriile, că le spargi.
— Nu le sparg.
— N-ai mai pus tu vase în dulap de când ne-am căsătorit.
— Atunci e timpul să încep.
Soacra mea a clătinat din cap, dar n-a mai insistat.
După ce am terminat, Aurel m-a condus până la ușă.
— Sabina, despre ce am vorbit…
— Nu-i spun eu Dorinei despre operație. Dar nici nu cred că trebuie să faceți totul pe ascuns. E soția dumneavoastră, nu un copil căruia îi pregătiți o surpriză.
— Știu. O să vorbesc cu ea.
În mașină, Ionuț m-a întrebat ce se întâmplase cu tatăl lui.
— Vrea să învețe să se descurce în bucătărie.
— Tata?
— Da.
— La șaptezeci de ani?
— Tu câți ani ai?
— Treizeci și opt.
— Atunci ai un avans de treizeci și doi de ani față de el.
Ionuț n-a mai râs.
— Am înțeles.
În zilele următoare, Aurel a început să mă sune. Prima dată voia să știe cât timp se fierb cartofii. A doua oară m-a întrebat ce program trebuie să aleagă la mașina de spălat.
I-am explicat unde putea găsi instrucțiunile și i-am spus să noteze lucrurile importante. Nu voiam să ajung eu persoana pe care o suna pentru fiecare șosetă.
După câteva zile, m-a sunat din nou.
— Sabina, am făcut o ciorbă.
— Și cum a ieșit?
— Prea sărată.
— Se mai întâmplă.
— Dorina a mâncat două linguri și a zis că măcar nu trebuie să mai punem sare în murături.
Am izbucnit în râs.
— Deci știe că gătiți?
— I-am spus despre operație și despre faptul că vreau să mă descurc singur. La început a zis că n-are rost. După aceea mi-a arătat unde ține orezul.
Nu părea o schimbare mare, dar pentru ei era.
În ianuarie, Dorina a făcut intervenția programată. Totul a decurs bine, iar după externare a urmat recomandările medicului pentru recuperare.
Aurel s-a ocupat de cumpărături, de mesele simple și de treburile pe care le putea face. Pentru activitățile mai dificile au cerut ajutor atunci când a fost nevoie.
Nu devenise bucătar. Uneori ardea pâinea prăjită, alteori uita să scoată rufele din mașină. Dar nu mai aștepta ca Dorina să se ridice și să facă lucrurile în locul lui.
Într-o după-amiază am trecut să le duc câteva cumpărături. Dorina stătea în fotoliu, cu piciorul sprijinit așa cum îi recomandaseră medicii.
— Sabina, vino puțin lângă mine, mi-a spus.
M-am așezat.
— Aurel mi-a povestit despre bilet.
Am privit-o surprinsă.
— V-a spus?
— Da. Mi-a zis că voia să învețe să facă treburile casei fără să știu eu.
A zâmbit.
— La început m-am supărat. Am crezut că nu mai are încredere că mă descurc.
— Și acum?
— Acum îmi dau seama că eu l-am obișnuit să nu facă nimic. De fiecare dată când încerca să mă ajute, îi spuneam să lase, că fac eu mai repede.
— Dar asta nu înseamnă că era numai responsabilitatea dumneavoastră să-l învățați.
— Știu. Și el putea să învețe singur.
A rămas puțin pe gânduri.
— Vreau să-ți cer iertare pentru Crăciun.
Am ridicat privirea.
— Pentru vase?
— Da. Te-am chemat la noi ca musafir și, după masă, te-am trimis în bucătărie de parcă asta era datoria ta. Nici nu m-am gândit să-i rog pe ceilalți să ajute.
— M-a durut mai ales că toată lumea a considerat normal.
— Știu. Aurel mi-a spus că ai stat aproape o oră singură.
Am încuviințat.
— Nu vreau să se mai repete.
— Nici eu.
Din bucătărie s-a auzit zgomotul unei linguri căzute.
— Aurel! a strigat Dorina. Ce-ai scăpat?
— Nimic important!
— Să nu te apleci brusc după ea!
— Nu mă aplec, femeie, că nu sunt de sticlă!
Am început amândouă să râdem.
În lunile următoare, Ionuț a început și el să fie mai atent la lucrurile pe care le lăsa automat în grija mea. Nu a fost nevoie să-i fac un program sau să-i scriu liste pentru fiecare lucru.
Am discutat despre ce trebuia făcut în casă și am împărțit responsabilitățile în funcție de programul fiecăruia. Uneori găteam eu, alteori el. Uneori spălam vasele împreună. Alteori unul dintre noi se ocupa de copil, iar celălalt de bucătărie.
Nu făceam din fiecare farfurie o demonstrație despre egalitate. Voiam doar să nu mai fiu persoana care observă, planifică și execută totul.
La Crăciunul următor, am mers din nou la socri.
Dorina pregătise mai puține feluri de mâncare. O parte le comandase, iar pe celelalte le făcuseră împreună, ea și Aurel.
— Anul ăsta nu mai stau trei zile în bucătărie, mi-a spus când am intrat. Nu mai am nici chef, nici nevoie.
Am zâmbit.
— Foarte bine faceți.
După masă, când am început să strângem farfuriile, Dorina a luat șorțul de pe spătarul scaunului.
Pentru o clipă am crezut că urmează aceeași poveste.
Dar Aurel s-a apropiat și i l-a luat din mână.
— Lasă-l aici, Dorina. Azi spăl eu vasele.
— Tu ai gătit jumătate din masă, a spus ea.
— Și tu ai gătit cealaltă jumătate. Atunci să strângem cu toții.
Ionuț s-a ridicat imediat.
— Vin și eu, tată.
Cumnatele mele au început să adune farfuriile, iar copiii mai mari au dus șervețelele și paharele goale în bucătărie.
Nu a fost nevoie de un discurs. Nici de o ceartă.
Am terminat în mai puțin de douăzeci de minute.
După aceea ne-am întors cu toții în sufragerie. Dorina s-a așezat lângă mine, cu o ceașcă de ceai.
— Vezi, Sabina? a spus. Se pare că nu era nevoie să muncească una singură.
— Nu era.
Din bucătărie s-a auzit vocea lui Aurel:
— Dorina, unde pun tava mare?
Soacra mea a vrut să se ridice, dar s-a oprit.
— În dulapul de jos, Aurel! În același loc în care ai pus-o și săptămâna trecută!
Am râs amândouă.
Șorțul a rămas pe spătarul scaunului până la sfârșitul serii.
De data aceasta nu mai era semnul că cineva urma să fie trimis singur la muncă. Era doar un șorț, într-o bucătărie în care toți cei care mâncaseră știau, în sfârșit, și să strângă după ei.