Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Laurențiu a desfăcut foaia cu grijă. Hârtia era îngălbenită, iar în partea de sus se vedea antetul vechii lui firme. A citit primele rânduri, apoi s-a oprit la semnătura de jos. — Asta e scrisul meu, a murmurat. Tata a încuviințat. — Da, domnule Laurențiu. Mi-ați dat scrisoarea când am terminat lucrarea. Am păstrat-o pentru că, pe vremea aceea, nu primeam prea des mulțumiri scrise.
Dragoș s-a apropiat de tatăl lui.
— Despre ce lucrare vorbiți?
Laurențiu nu i-a răspuns imediat. Privea fotografia clădirii, de parcă încerca să-și amintească un lucru pe care îl lăsase intenționat în urmă.
— Era primul nostru sediu, a spus în cele din urmă. Înainte să avem depozitul și birourile de acum.
— Și tata a lucrat acolo? am întrebat.
— Am făcut ușile, ferestrele și mobilierul din două încăperi, a răspuns Vasile. Mai aveam un băiat cu mine. Am lucrat aproape șase săptămâni.
Laurențiu a întors fotografia.
— Îmi amintesc tâmplăria. Nu-mi aminteam numele.
Tata a zâmbit fără supărare.
— Au trecut aproape douăzeci de ani. Nici eu nu v-aș fi recunoscut imediat dacă nu mi-ar fi spus fata numele firmei.
Dragoș a luat scrisoarea și a citit-o. Erau câteva rânduri prin care Laurențiu îi mulțumea tatei pentru că terminase lucrarea la timp, într-o perioadă dificilă pentru firmă.
La sfârșit scria că restul plății urma să fie achitat după încasarea unui contract important.
— Ce rest de plată? a întrebat Dragoș.
Tata și-a coborât privirea.
— O parte din lucrare rămăsese neachitată.
Laurențiu a îndoit încet foaia.
— Îmi amintesc că am avut probleme cu banii atunci.
— Așa este, a spus tata.
— Dar parcă am rezolvat toate datoriile după câteva luni.
— Pe a mea nu.
N-a ridicat vocea. N-a făcut niciun gest amenințător. A spus-o la fel de simplu cum ar fi spus că plouă.
Dragoș s-a uitat spre tatăl lui.
— E adevărat?
— Nu știu, a răspuns Laurențiu. Trebuie să verific actele.
— Tată, omul are scrisoarea ta.
— Am spus că trebuie să verific, nu că minte.
În clipa aceea a apărut Corina. Coborâse să vadă de ce întârziam.
— Ce faceți aici? Fotografii acum? În jumătate de oră trebuie să plecăm.
Laurențiu a pus documentul înapoi în plic.
— Îl cunosc pe tatăl Ancuței.
Corina a privit spre tata.
— De unde?
— A lucrat pentru mine când am început firma.
— A, a spus ea, fără prea mult interes. Ce mică e lumea.
Dragoș a intervenit:
— Mama, tata nu i-a plătit integral lucrarea.
Corina s-a încruntat.
— Și de ce discutăm asta tocmai astăzi?
Am văzut cum tata strânge plicul între degete.
— Doamnă, eu n-am venit să cer bani la nunta fetei mele.
— Atunci de ce ați adus hârtiile?
— Pentru că am vrut să-i dau ceva ginerelui meu.
S-a întors spre Dragoș.
— Când Ancuța mi-a spus cu cine se mărită, mi-am amintit de lucrarea asta. Am căutat fotografia și scrisoarea. M-am gândit că poate ți-ar plăcea să vezi cum arăta firma tatălui tău la început.
Corina și-a încrucișat brațele.
— Și ce legătură are asta cu nunta?
Tata a privit-o pentru prima dată direct.
— Are legătură cu ce le lăsăm copiilor. Eu n-am proprietăți să-i dau Ancuței. Am avut două mâini cu care am muncit. Cu ele am crescut-o și cu ele am făcut lucrarea asta.
Mama stătea lângă el, cu ochii umezi.
— Noi nu vrem să stricăm ziua nimănui, a spus ea. Am venit să ne vedem fata mireasă.
Corina a deschis gura, dar Dragoș i-a luat-o înainte.
— Mamă, acum câteva luni ai întrebat cu ce vine Ancuța în familia noastră. Cred că tocmai ai primit un răspuns.
— Dragoș, nu transforma o datorie veche într-o lecție pentru mine.
— Nu eu am întrebat-o pe Ancuța ce avere are.
Laurențiu a ridicat mâna.
— Ajunge. Nu rezolvăm aici lucrurile astea.
S-a întors spre tata.
— Vasile, după nuntă vreau să stăm de vorbă. O să caut documentele și, dacă suma a rămas neachitată, o să discutăm cum o reparăm.
— Bine, a răspuns tata.
— Dar acum avem o nuntă.
Tata a dat din cap.
— Tocmai de asta am venit.
Mi-am prins părinții de braț și am intrat împreună în restaurant.
În ziua aceea nu s-a întâmplat nimic spectaculos. Laurențiu nu a ținut un discurs în care să-și recunoască greșelile. Corina nu m-a îmbrățișat plângând și nu mi-a spus că sunt nora perfectă.
Am avut o nuntă frumoasă, cu muzică, emoții și câteva lucruri care au mers prost, așa cum se întâmplă la aproape orice nuntă.
La primul dans, tata a plâns. Mama a râs de el, apoi a început să plângă și ea.
Corina a stat mai mult la masa ei. Din când în când se uita spre părinții mei, dar nu s-a apropiat.
Eu nu am încercat să-i câștig aprobarea.
După nuntă, am plecat câteva zile cu Dragoș. Când ne-am întors, Laurențiu ne-a chemat la firmă.
În biroul lui erau întinse pe masă câteva dosare vechi.
— Am găsit contractul, a spus.
Dragoș s-a așezat lângă mine.
— Și?
— Vasile a avut dreptate. A primit avansul și încă o plată parțială. Restul nu apare achitat.
— Cât era? am întrebat.
Laurențiu ne-a arătat documentul.
Era o sumă importantă pentru vremea aceea. Pentru tata, care avea atunci doi copii mici și lucra pe unde găsea, trebuie să fi însemnat foarte mult.
— De ce nu i-ai plătit? a întrebat Dragoș.
Laurențiu și-a scos ochelarii.
— Firma aproape se închisese. Aveam datorii la furnizori, rate și salarii. Am amânat mai multe plăți. Pe unele le-am achitat după ce ne-am revenit.
— Și pe asta ai uitat-o?
— Da.
Dragoș s-a uitat la el.
— Tata, tu le spui mereu angajaților că o promisiune trebuie respectată.
— Știu ce le spun.
— Atunci de ce nu ai respectat-o pe a ta?
Laurențiu a rămas tăcut.
— Nu am o explicație care să mă pună într-o lumină bună, a spus în cele din urmă.
A fost prima dată când l-am auzit vorbind fără să încerce să pară mai important decât omul din fața lui.
— Vreau să-i plătesc tatălui tău suma rămasă și să discutăm o actualizare corectă a ei. Nu vreau să-i dau bani la întâmplare, ca și cum i-aș face o favoare.
— Atunci vorbește cu el, am spus. Nu cu mine.
Laurențiu a încuviințat.
— Așa o să fac.
La sfârșitul săptămânii, tata a venit la Iași. S-a întâlnit cu Laurențiu, au verificat documentele și au stabilit împreună suma de achitat.
Nu am participat la discuție.
Când l-am sunat seara, tata mi-a spus doar:
— Am rezolvat.
— Ești mulțumit?
— Da.
— De ce n-ai cerut banii atunci, tată?
A oftat.
— Am cerut. De câteva ori. Pe urmă am plecat la alte lucrări și au trecut anii. N-am avut bani de procese și nici timp să umblu după el. Am zis că asta e.
— Dar ai păstrat scrisoarea.
— Am păstrat-o pentru că era dovada că muncisem bine. Nu pentru că mă gândeam că o să mă însor cu firma lui.
Am râs.
— Tata!
— Ce? Așa s-a nimerit.
Apoi a devenit serios.
— Ancuța, să nu crezi că banii ăștia schimbă ceva între tine și Dragoș. Nici dacă nu-i primeam, nici dacă primeam de zece ori mai mult, tu tot fata mea erai.
— Știu.
— Și să nu lași pe nimeni să-ți spună că trebuie să aduci avere ca să meriți respect.
Am închis telefonul cu lacrimi în ochi.
În lunile următoare, Dragoș a început să se implice mai mult în partea administrativă a firmei. Nu pentru că voia să-i ia locul tatălui său, ci pentru că episodul cu Vasile îl făcuse să pună întrebări despre modul în care erau gestionate plățile.
A cerut o evidență mai clară a contractelor și a sumelor datorate colaboratorilor. Laurențiu a acceptat, deși la început îl deranja să fie verificat de propriul fiu.
Într-o seară, Dragoș mi-a spus:
— Am crescut crezând că tata a construit totul singur.
— A muncit și el.
— Știu. Dar au muncit și alții. Numai că eu le vedeam numele pe facturi, nu și fețele.
— Acum ai văzut una.
— Da. Și e tatăl tău.
Corina a fost mai greu de schimbat.
O vreme a evitat să vorbească despre nuntă. Nu și-a cerut scuze imediat și nici nu a început să mă trateze ca pe fiica ei.
Dar într-o duminică ne-a invitat la masă, împreună cu părinții mei.
Mama a venit cu o plăcintă făcută acasă. Când a pus-o pe masă, Corina a privit tava.
— Dumneavoastră ați făcut-o?
— Da. Cu mere.
— Arată foarte bine.
— Sper să vă placă.
După masă, Corina a cerut rețeta.
Mama a început să-i explice cum pregătește aluatul. Cele două au rămas în bucătărie aproape o jumătate de oră.
În sufragerie, Laurențiu îl întreba pe tata despre tâmplărie.
— Cum făceați îmbinările la ușile acelea? N-am mai văzut de mult lucrări de felul ăla.
Tata i-a explicat, desenând cu degetul pe o foaie.
Nu era o prietenie apărută peste noapte. Era doar prima masă la care nimeni nu îi întreba pe părinții mei ce avere au.
La plecare, Corina m-a oprit în hol.
— Ancuța, vreau să-ți spun ceva.
M-am întors.
— Te ascult.
— Am vorbit urât cu tine înainte de nuntă.
Am rămas tăcută.
— M-am gândit mult la ce am spus. Despre zestre și despre familia ta.
— Și?
— N-aveam dreptul să te judec așa.
— Nu, n-aveai.
Corina a dat din cap.
— Îmi pare rău.
Nu am îmbrățișat-o. I-am spus doar că apreciez scuzele și că sper să nu mai fie nevoie de o asemenea discuție.
Am continuat să lucrez la supermarket. Unii cunoscuți mă întrebau de ce nu renunț, acum că mă măritasem într-o familie cu bani.
Le răspundeam că îmi place să am salariul meu și că voi schimba serviciul atunci când voi găsi ceva ce mi se potrivește mai bine, nu pentru că altcuiva îi este rușine de meseria mea.
Dragoș nu mi-a cerut niciodată să plec.
În primul nostru Crăciun ca soț și soție, am mers la Botoșani. Mama pregătise sarmale, iar tata reparase masa veche din bucătărie, care se clătina de ani întregi.
În timp ce așezam farfuriile, Dragoș s-a uitat la mâinile lui Vasile.
— Tată Vasile, când aveți timp, vreau să-mi arătați și mie cum se face o îmbinare din aia fără șuruburi.
Tata a zâmbit.
— Îți arăt. Dar să ai răbdare, că nu iese din prima.
— Am.
Mama i-a privit pe amândoi și mi-a șoptit:
— Uite, fata mea, că până la urmă tot am avut ceva să vă dăm.
M-am uitat la ea.
— Mamă, voi mi-ați dat deja tot ce conta.
A zâmbit și s-a întors la aragaz.
În seara aceea am stat la masa reparată de tata, într-o casă mică din Botoșani, fără tacâmuri scumpe și fără invitați importanți.
Dragoș a mâncat două porții de sarmale, tata i-a povestit despre primele lui lucrări, iar mama ne-a pus cozonac la pachet.
Nu plecasem de acolo cu o zestre care să impresioneze familia din Iași. Plecasem cu ceva ce nu încăpea într-un plic și nu putea fi trecut pe un contract: certitudinea că munca părinților mei nu fusese niciodată un motiv de rușine.
Iar dacă cineva avea nevoie de o scrisoare veche ca să înțeleagă asta, problema nu fusese niciodată sărăcia noastră.