Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 În ziua interviului, am împrumutat un sacou de la sora mea, Mariana. Era puțin larg la umeri, dar nu aveam altul și nici bani să-mi cumpăr unul nou.
Am ajuns cu douăzeci de minute mai devreme. Firma era într-o clădire de birouri, iar recepționera m-a întrebat dacă am experiență recentă în activitatea administrativă.
— Nu foarte recentă, am răspuns sincer. Am mai lucrat în domeniu înainte să mă căsătoresc, iar în ultimii ani m-am ocupat de organizarea unei gospodării și de toate lucrurile administrative ale familiei.
Femeia din fața mea a zâmbit politicos. Nu părea impresionată.
Interviul a durat aproape o jumătate de oră. Am fost întrebată dacă știu să lucrez în Excel, dacă pot gestiona facturi și dacă mă descurc cu un program de evidență a comenzilor.
La unele întrebări am răspuns bine. La altele am recunoscut că aveam nevoie să mă pun la punct.
— Vă spun sincer, doamnă, avem nevoie de cineva care să intre repede în ritm. Nu avem timp pentru foarte multă instruire.
Am plecat convinsă că nu voi primi postul.
În următoarele două săptămâni am trimis alte CV-uri. Am primit două răspunsuri negative și o invitație la un interviu care nu s-a mai concretizat. Într-o dimineață, am fost la un magazin să întreb dacă au nevoie de personal pentru evidența mărfurilor. Mi s-a spus că postul fusese ocupat.
Mariana încerca să mă încurajeze, dar o vedeam că se întreabă cât timp voi mai putea rămâne la ea.
Într-o seară, am primit un telefon de la o firmă mică de distribuție. Aveau nevoie de o persoană pentru introducerea comenzilor, verificarea facturilor și relația cu furnizorii.
Salariul nu era mare, iar programul era destul de încărcat. Totuși, mi-au oferit o perioadă de probă și câteva zile de instruire.
Am acceptat înainte să apuce să-mi treacă prin minte toate motivele pentru care aș putea eșua.
Primele săptămâni au fost grele. La început, colegii vorbeau repede despre programe pe care nu le cunoșteam, iar eu mă simțeam în urmă cu tot ce se schimbase în anii în care stătusem acasă.
Am făcut greșeli. Am introdus de două ori aceeași comandă și am încurcat câteva coduri de produse. Într-o zi, șefa mea m-a chemat și mi-a spus că trebuie să fiu mai atentă.
Am ajuns acasă supărată și am plâns în baie, ca să nu o audă sora mea.
A doua zi m-am întors la serviciu și am cerut să mi se explice din nou procedura. Mi-am notat pașii într-un caiet și am început să verific fiecare document înainte să-l înregistrez.
După trei luni, nu mai aveam nevoie să întreb pentru fiecare operațiune. După șase luni, colega care mă instruise a început să-mi lase mie verificarea comenzilor mai complicate.
Între timp, am început să-mi organizez și viața personală. Am închiriat o garsonieră mică, aproape de serviciu. Nu era locuința la care visasem, dar era plătită din banii mei. Mi-am cumpărat o masă, un pat și câteva lucruri necesare.
Irina venea în weekenduri când putea. La început se simțea vinovată că nu observase mai devreme ce se întâmpla între mine și tatăl ei.
— Mamă, de ce nu mi-ai spus că vorbea așa cu tine?
— Pentru că nici eu nu înțelegeam cât de mult mă obișnuisem să accept. Credeam că așa arată o familie în care unul câștigă banii și celălalt are grijă de restul.
Divorțul a fost mai complicat decât îmi imaginasem. A trebuit să discutăm despre apartament, bunurile cumpărate împreună și contribuțiile fiecăruia la căsnicie. Am cerut sfatul unui avocat și am încercat să nu iau decizii doar din supărare.
Mihai a fost surprins când a aflat că nu voiam să mă întorc acasă. La început îmi trimitea mesaje în care îmi spunea că mă grăbesc și că vom ajunge să regretăm amândoi.
Apoi a început să mă sune mai des.
— Cum te descurci cu banii?
— Bine.
— Nu cred că îți ajunge salariul pentru toate.
— Îmi ajunge dacă îmi organizez cheltuielile.
Nu îi povesteam cât de greu îmi era uneori. Nu voiam să-i demonstrez nimic, dar nici să-i ofer motivul pentru care credea că nu mă pot descurca.
În lunile următoare, am aflat de la Irina că relația lui cu femeia de la telefon se terminase. Nu am întrebat de ce. Nu mă mai interesa dacă fusese părăsit sau dacă el hotărâse să plece.
La serviciu am primit o mărire modestă de salariu și responsabilitatea de a coordona comenzile pentru câțiva furnizori importanți. Nu era o funcție spectaculoasă, dar era rezultatul muncii mele.
La aproape un an de la seara în care îl auzisem râzând la telefon, eram acasă, în garsoniera mea, când cineva a sunat la ușă.
Era Mihai.
Ținea un buchet de flori și purta cămașa pe care i-o călcasem de sute de ori în timpul căsniciei noastre.
— Putem să vorbim?
Am deschis ușa mai larg, dar nu l-am invitat înăuntru.
— Spune.
— Am făcut o greșeală. Am crezut că o să-mi fie mai bine, dar nu a fost. Mi-e dor de casă, de tine, de cum eram înainte.
Am privit florile, apoi chipul lui.
— Și femeia aceea?
— S-a terminat. Nu mai contează.
— Pentru mine a contat când vorbeai cu ea și râdeai de mine.
Mihai a lăsat privirea în jos.
— Știu că am spus lucruri urâte. Dar eram nervos, aveam probleme, nu gândeam limpede. Tu mă cunoști. Nu sunt un om rău.
Nu i-am răspuns imediat.
— Am stat aproape douăzeci de ani împreună, Mihai. Știi câte lucruri am făcut pentru familia noastră? Câte zile am muncit fără să mă întrebe cineva dacă sunt obosită? Câte seri am rămas trează pentru că tu aveai nevoie de o cămașă curată sau pentru că Irina era bolnavă?
— Știu. Și acum înțeleg mai bine.
— Nu. Acum înțelegi ce însemna să ai pe cineva care se ocupa de toate. Atunci nu ai înțeles.
A încercat să-mi întindă florile.
— Hai să încercăm din nou. Putem să ne întoarcem la apartament. Nu trebuie să fie totul ca înainte.
Am simțit că îmi revine în minte râsul lui din sufragerie. Îmi aminteam laptopul deschis, CV-ul neterminat și felul în care mă întrebase cine avea să mă angajeze după atâția ani.
Am privit florile, dar nu le-am luat.
— Mihai, tu ai spus că n-am lucrat nicio zi. Și ai avut dreptate doar dacă munca unei femei în casă nu înseamnă nimic. Am muncit ani întregi pentru familia noastră, fără salariu și fără concediu. Când ai plecat, am învățat să muncesc și pentru mine.
— Dar putem repara lucrurile.
— Poate că tu vrei să repari ce ai pierdut. Eu nu mai vreau să trăiesc cum am trăit înainte.
Am făcut un pas înapoi și am închis ușa încet.
Nu l-am văzut plecând. Nu am stat să ascult dacă mai bate sau dacă mă strigă. M-am întors în bucătărie, unde mă aștepta o cană de ceai și un dosar cu comenzile pe care trebuia să le verific pentru a doua zi.
A doua dimineață m-am trezit la ora obișnuită, mi-am pregătit cafeaua și am plecat la serviciu.
Nu aveam o casă mare, nu aveam economii impresionante și nici nu devenisem alt om peste noapte. Aveam însă un salariu, un loc al meu și dreptul de a hotărî ce fac cu viața mea.
După un an în care crezuse că nu pot trăi fără el, Mihai aflase că mă descurcam. Dar lucrul pe care nu l-a înțeles niciodată a fost că nu îmi mai doream să mă întorc la omul care mă făcuse să mă îndoiesc de propria valoare.