Fetița orfană aduna bomboanele de pe mormintele din cimitir. Într-o seară, cineva i-a mulțumit pe nume.

Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Ilie s-a așezat pe banca de lângă alee și a bătut ușor cu palma în locul de lângă el.

— Hai să stăm puțin. Nu trebuie să te sperii.

Mara s-a așezat, ținând coșulețul în poală. Bărbatul a privit fotografia de pe cruce și a început să vorbească.

— Andrei a fost un copil fără părinți. A crescut o vreme într-o casă de copii dintr-un sat vecin. Era cam de vârsta ta când l-am cunoscut. Venea des aici, pentru că mormântul mamei lui era în cimitirul acesta.

— Și el aduna bomboane?

Ilie a zâmbit trist.

— Nu. El le lăsa. Când primea câte ceva, împărțea cu ceilalți copii. Spunea că nimeni n-ar trebui să mănânce singur ceva bun.

Mara a privit bomboanele din coșuleț.

— Și de ce nu mai vine nimeni la el?

— Pentru că nu mai are pe nimeni care să-și amintească de el. Cei care l-au cunoscut au plecat sau au murit.

— Dumneavoastră l-ați cunoscut?

Ilie a dat din cap.

— Eram și eu copil. Aveam opt ani când a venit prima dată la poarta cimitirului. Ne jucam uneori împreună. Eu aveam părinți, dar el nu avea pe nimeni. Îmi povestea că își dorește o casă în care să-l întrebe cineva seara dacă a mâncat.

Ilie a rămas câteva clipe cu privirea la fotografia veche.

— Într-o iarnă s-a îmbolnăvit și n-a mai venit. Am aflat după aceea că murise. Multă vreme am trecut pe aici și m-am oprit la mormântul lui. Apoi am crescut, am avut serviciu, familie, copii. Viața merge înainte, chiar și când nu vrem.

— Dar dumneavoastră încă vă amintiți de el.

— Da, fetițo. Îmi amintesc.

Mara s-a uitat din nou la fotografie.

— Atunci de ce mi-a mulțumit mie?

Ilie nu a găsit un răspuns. A cercetat aleea cu lanterna, deși nu era nimeni în apropiere.

— Poate că unele lucruri nu le putem explica, a spus în cele din urmă.

În seara aceea, a condus-o până la poarta centrului. Înainte să plece, i-a promis că îi va povesti mai multe despre Andrei dacă va mai dori să afle.

— Pot să mai vin?

— Poți, dar numai în timpul zilei și numai dacă ai voie să ieși. Nu vreau să umbli singură prin cimitir după lăsarea întunericului.

Mara a încuviințat.

În zilele următoare, gândul la vocea aceea nu i-a dat pace. Își amintea foarte clar cuvintele, dar nu știa dacă fusese un om ascuns printre morminte, o închipuire sau altceva.

La următoarea vizită, Ilie o aștepta lângă magazie. Avea în mână o fotografie veche, într-o ramă de lemn.

— Am căutat-o aseară. Uite, acesta este Andrei când avea zece ani.

În fotografie se vedea un băiat slab, cu părul pieptănat într-o parte și cu un zâmbet timid. Ținea în palmă o bomboană învelită într-un ambalaj roșu.

Mara a luat fotografia cu grijă.

— Parcă ar fi vrut să mi-o dea mie.

— Poate că așa este, a răspuns Ilie. Poate că, într-un fel, i-ai amintit de el.

— Dar cum știa cum mă cheamă?

Ilie a ridicat din umeri.

— Asta nu știu.

Din ziua aceea, Mara a început să vorbească mai mult cu îngrijitorul. Îi povestea despre copiii de la centru, despre mesele care nu-i plăceau și despre faptul că uneori se trezea noaptea și nu mai putea adormi.

Ilie o asculta fără să o întrerupă. Nu îi promitea lucruri pe care nu le putea îndeplini și nici nu îi spunea că totul va fi bine doar ca să o liniștească.

Într-o după-amiază, Mara l-a întrebat:

— Dumneavoastră aveți copii?

— Am o fată. O cheamă Simona. Este măritată și are un băiețel.

— Și vă vizitează?

— Da. Nu în fiecare zi, dar mă sună și vine pe la mine.

Mara a privit-o pe fotografia lui Andrei.

— Atunci sunteți norocos.

Ilie a înțeles ce voia să spună, dar nu a încercat să-i explice că fiecare om are altă poveste.

Într-o zi, a venit la centru împreună cu Simona și nepotul lui. Au adus câteva cărți pentru copii și jocuri de societate. Simona lucra ca asistentă medicală și, după ce a vorbit cu educatoarea, a aflat mai multe despre Mara.

Fetița a fost timidă la început. Nu era obișnuită ca adulții să vină special pentru ea.

— Tata mi-a povestit că îți place să aduni bomboane, i-a spus Simona.

— Nu mai adun chiar atât de multe.

— Atunci poate îți plac mai mult poveștile.

Simona i-a întins o carte cu povești ilustrate.

Au stat împreună aproape o oră. Când au plecat, Mara a întrebat dacă vor mai veni.

— Dacă îți face plăcere, sigur că da, i-a răspuns femeia.

Vizitele au continuat. Simona și soțul ei au început să se intereseze de posibilitatea de a deveni familie de plasament pentru Mara. Nu au grăbit lucrurile și au urmat toate etapele necesare, inclusiv discuțiile cu asistenții sociali și întâlnirile de acomodare.

Mara nu a aflat din prima ce intenționau. A observat doar că oamenii aceia reveneau și că nu o uitau după fiecare vizită.

Într-o seară, după ce plecase de la centru, a mers cu Ilie până la mormântul lui Andrei. Avea în coșuleț trei bomboane ambalate frumos.

A pus una lângă cruce și a păstrat celelalte două.

— Am venit să-ți spun că am cunoscut niște oameni, a șoptit ea. Au o casă și un băiețel. Mi-au dat o carte și au spus că vor să mă mai vadă.

Vântul a mișcat frunzele uscate de lângă piatră.

— Crezi că o să mă placă?

Ilie stătea puțin mai departe și nu a intervenit. Știa că fetița avea nevoie de câteva clipe doar pentru ea.

Atunci, dinspre mormânt, Mara a auzit din nou vocea.

— O să te placă, Mara. Dar să nu uiți să te placi și tu.

Fetița s-a ridicat brusc și s-a uitat spre Ilie.

— Ați auzit?

Bătrânul a privit-o atent.

— Ce anume?

— Mi-a vorbit din nou.

Ilie nu a zâmbit și nu a râs. A privit fotografia lui Andrei și apoi a făcut un semn ușor din cap, ca și cum ar fi salutat un vechi prieten.

După câteva săptămâni, Mara s-a mutat la Simona și la familia ei, într-o casă mică, cu o curte în care creșteau doi meri. Nu a fost ușor la început. Îi era teamă să nu greșească, își ascundea uneori jucăriile și întreba dacă are voie să mai ia o felie de pâine.

Simona nu a certat-o niciodată pentru aceste lucruri. I-a explicat că în casa lor nu trebuie să ceară voie pentru fiecare lucru mărunt și că nimeni nu o va trimite înapoi pentru că a făcut o greșeală.

În prima seară, când Simona a venit să-i spună noapte bună, Mara a întrebat-o:

— Dacă mâine nu sunt cuminte, tot mă mai vreți aici?

Femeia s-a așezat pe marginea patului și i-a aranjat pătura.

— Mara, nu trebuie să fii cuminte în fiecare clipă ca să meriți să fii iubită. Ești copilul nostru de acum și vrem să creștem împreună cu tine.

Mara nu a mai întrebat nimic. S-a întors pe o parte și a adormit ținând cartea primită la prima vizită.

Înainte de Crăciun, a mers din nou la cimitir împreună cu Ilie. De data aceasta, nu mai avea coșulețul cu bomboane adunate de pe morminte. Avea un pachețel cumpărat cu banii primiți pentru prima ei serbare școlară.

A pus o bomboană roșie lângă crucea lui Andrei.

— Acum știu cum e să ai pe cineva care te așteaptă acasă, i-a spus ea. Dar n-am să te uit.

Ilie a rămas lângă ea, cu mâinile în buzunarele salopetei.

La plecare, Mara s-a mai întors o dată spre mormânt.

Dinspre aleea goală s-a auzit o voce blândă:

— Drum bun, Mara!

Fetița a zâmbit și a alergat câțiva pași ca să-l ajungă din urmă pe Ilie.

Pentru prima dată, nu mai aduna bomboane ca să aibă ceva dulce într-o zi în care nimeni nu se gândea la ea. Avea o casă în care era așteptată și un prieten vechi, de dincolo de timp, pe care promisese să nu-l uite.