Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 A doua zi, cu puțin înainte de ora unsprezece, am ajuns împreună cu soțul meu la locul stabilit pentru predarea cadourilor. Îi lăsaserăm pe Matei și pe Ilinca acasă, cu promisiunea că ne întoarcem repede. Nu voiam să fie de față dacă bănuielile mele se adevereau.
Ne-am oprit lângă o parcare mică, în spatele unor magazine. Lavinia ne trimisese prin OLX un mesaj în care spunea că ajunge în câteva minute. Nu știa că eu eram cumpărătoarea.
— Poate nu vine ea, a spus soțul meu. Poate a dat lucrurile altcuiva să le vândă.
— Atunci aflăm cine le are. Important este să le recuperăm.
La unsprezece și cinci minute, am văzut-o pe Lavinia apropiindu-se cu două sacoșe mari. Mergea grăbită și se uita spre mașinile parcate, căutând probabil persoana cu care vorbise.
Când ne-a recunoscut, s-a oprit.
— Voi ce faceți aici?
Am coborât din mașină.
— Am venit după cadourile copiilor.
Privirea i-a fugit spre sacoșele pe care le ținea.
— Nu înțeleg.
— Eu sunt persoana care ți-a scris aseară pe OLX. Am venit să cumpăr cele patru produse.
Soțul meu s-a apropiat și el.
— Lavinia, spune-mi că există o explicație pentru asta.
— Aveam nevoie de bani, a izbucnit ea. Nu știți prin ce trec!
— Și ai ales să vinzi cadourile nepoților tăi? am întrebat.
— Urma să cumpăr altele. Mai ieftine. Nici nu și-ar fi dat seama.
Am privit-o câteva secunde. Îmi aminteam cum îi spusese Ilincăi că Moșul pierduse darurile pe drum, de parcă dezamăgirea unui copil ar fi fost un lucru neînsemnat.
— Deschide sacoșele, te rog.
A ezitat, apoi le-a așezat pe portbagajul mașinii. Înăuntru erau toate cele patru cutii: setul de construcție, mașina cu telecomandă, casa de păpuși și accesoriile pentru desen.
Etichetele erau încă lipite. Am recunoscut literele făcute cu pixul albastru și zgârietura de pe ambalajul mașinii.
— Sunt ale copiilor mei, Lavinia. Le-am cumpărat cu banii noștri și ți le-am dat să le păstrezi.
— Știu. Dar am niște datorii și nu mai știam de unde să scot bani.
Soțul meu a întrebat-o de ce nu îi ceruse ajutorul.
— Pentru că oricum mi-ai fi ținut o predică. Și Corina ar fi aflat imediat.
— Acum am aflat într-un mod mult mai urât, i-am spus.
Am scos telefonul și i-am arătat conversația.
— Ai cerut 700 de lei pentru toate. Vreau să încheiem tranzacția exact cum ai acceptat-o.
— Dar sunt cadourile tale! De ce să-mi dai bani?
— Pentru că vreau să existe dovada că ai încercat să le vinzi și că am fost nevoită să le cumpăr a doua oară.
Soțul meu m-a privit nedumerit, dar n-a intervenit. Am făcut transferul de 700 de lei, cu mențiunea plății pentru cele patru produse. Lavinia a verificat că banii intraseră în cont, apoi ne-a lăsat cutiile.
— Îți dai seama ce faci? m-a întrebat. Mă tratezi ca pe o hoață.
— Eu ți-am încredințat niște cadouri. Tu le-ai pus la vânzare. Nu eu am ales situația asta.
Înainte să plecăm, am întrebat-o dacă mai avea și alte lucruri ale familiei scoase la vânzare.
— Nu, a răspuns repede.
Dar când și-a deschis telefonul ca să marcheze anunțurile drept vândute, am observat pe ecran câteva fotografii cu alte obiecte. Mi-a recunoscut că pregătise și alte anunțuri, pentru lucruri pe care le primise de la rude și pe care spera să le vândă fără să fie întrebată.
— Și banii pentru ce îți trebuie atât de urgent? a întrebat-o fratele ei.
Atunci ne-a spus că acumulase datorii și că încercase să acopere unele plăți fără ca familia să afle. Nu ne-a cerut să o înțelegem, dar a repetat că intenționase să înlocuiască darurile.
— Ai fi putut să-mi spui că ai probleme, i-a răspuns soțul meu. Dar ai mințit niște copii. Și ai pus-o pe Corina să creadă că a pierdut tot ce le pregătise.
Lavinia și-a luat sacoșele goale și a plecat. N-a mai încercat să ne convingă.
Pe drum, soțul meu m-a întrebat dacă aveam de gând să le spunem tuturor.
— Nu vreau să fac spectacol din asta, i-am răspuns. Dar nici nu vreau să stăm la masa de Crăciun și să ne prefacem că Lavinia a fost victima unei întâmplări nefericite.
Acasă, am ascuns din nou cadourile, de data aceasta într-un loc unde copiii nu aveau acces. Am păstrat fotografiile anunțurilor, conversația de pe OLX și confirmarea transferului bancar.
În Ajun, după ce Matei și Ilinca s-au culcat, am împachetat fiecare cutie în hârtie colorată. Pe partea de jos a ambalajelor am prins câte o copie mică a dovezii tranzacției, astfel încât să nu fie vizibilă pentru copii când deschideau darurile.
Nu voiam să stric bucuria celor mici. Dar voiam ca Lavinia să vadă că nu aveam de gând să îngropăm totul sub preș.
În ziua de Crăciun, rudele au venit la noi la masă. Lavinia a sosit puțin mai târziu, îmbrăcată elegant și purtând o cutie cu prăjituri. M-a salutat scurt, apoi a întrebat unde sunt copiii.
— În sufragerie, lângă brad. Așteaptă să desfacă darurile.
Când am intrat cu toții, Matei și Ilinca stăteau deja în fața pachetelor. Ilinca a început să sară de bucurie când a văzut cutia mare pe care era scris numele ei.
— Mami, Moșul n-a pierdut cadourile!
— Nu, iubita mea. Au ajuns exact unde trebuia.
Matei și-a desfăcut setul de construcție, iar Ilinca a început să scoată mobilierul din casa de păpuși. Rudele îi priveau zâmbind.
Lavinia rămăsese lângă brad. Se uita la cutiile pe care le recunoștea foarte bine.
Am ridicat unul dintre ambalajele desfăcute și l-am întors, lăsând la vedere copia confirmării de plată. Pe celelalte se aflau copii ale anunțurilor de pe OLX, cu fotografiile produselor și prețurile cerute.
— Ce sunt hârtiile astea? a întrebat una dintre rude.
— Dovezile că am fost nevoită să cumpăr din nou cadourile copiilor, am răspuns. Le lăsasem la Lavinia, iar ea le pusese la vânzare.
În cameră s-a făcut liniște. Soțul meu a confirmat că fusese cu mine când le recuperasem și că văzuse toate cele patru cutii în sacoșele surorii lui.
Lavinia a privit spre fratele ei, apoi spre mine. Pentru prima dată de când o cunoșteam, n-a încercat să se justifice.
Și-a luat geanta de pe scaun, s-a dus în hol și a plecat fără să spună nimic.
Copiii erau prea ocupați cu jucăriile ca să urmărească discuția. I-am lăsat să se bucure de daruri și am rugat rudele să nu mai vorbească despre asta în fața lor.
După sărbători, i-am trimis Laviniei un mesaj în care i-am cerut să-mi restituie cei 700 de lei plătiți pentru recuperarea cadourilor. I-am atașat confirmarea transferului și i-am spus că putem stabili o dată până la care să-mi înapoieze suma.
Mi-a răspuns după două zile. Nu și-a cerut scuze, dar a recunoscut că îmi datorează banii și a promis să-i restituie în două tranșe.
Am acceptat, cu condiția să respecte termenele. În schimb, i-am spus limpede că nu îi voi mai lăsa în grijă bani, obiecte sau lucruri ale copiilor.
Soțul meu a fost de acord. Își iubea sora, dar nu mai putea pretinde că totul fusese o neînțelegere.
La câteva zile după Anul Nou, Matei m-a întrebat dacă mătușa Lavinia mai vine pe la noi.
— O să mai vină, i-am spus. Dar uneori oamenii mari trebuie să-și rezolve problemele înainte să poată sta din nou liniștiți la aceeași masă.
El a dat din cap și s-a întors la setul lui de construcție.
În seara aceea, când am strâns ultimele decorațiuni, am găsit sub brad o bucățică de hârtie de la ambalajul casei de păpuși. Am aruncat-o, apoi m-am uitat la copiii care se jucau împreună pe covor.
Cadourile ajunseseră la ei, așa cum le promisesem. Lavinia avea să-mi înapoieze banii, dar încrederea pierdută nu putea fi restituită printr-un transfer bancar.