“Eu am învățat de la mama, care a murit!” — I-am răspuns iubitei de 20 de ani pe care tata, văduv de doi ani, a adus-o la masa de Crăciun. Când am văzut-o intrând în casa părinților mei, la brațul lui, am crezut că este o glumă proastă.

Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Bianca a rămas cu furculița deasupra farfuriei. Zâmbetul i-a dispărut, iar pentru câteva clipe s-a uitat când la mine, când la tata, care își lăsase tacâmurile jos.

— Eu… n-am învățat încă, a răspuns ea încet. Mama mea gătește de obicei. Am vrut doar să-ți spun că sunt foarte bune.

Am privit-o și mi-am dat seama cât de aspru sunase întrebarea mea. Bianca nu spusese nimic rău despre mama. Încercase să-mi facă un compliment, iar eu îi răspunsesem cu toată supărarea pe care o adunasem de când deschisesem ușa.

— Știu că ai vrut să-mi faci un compliment, i-am spus. Dar pentru mine sarmalele astea nu sunt doar o mâncare de Crăciun.

Bianca a încuviințat, fără să mai atingă farfuria.

— Îmi pare rău. N-am știut că o să fie atât de greu pentru tine să mă vezi aici.

Tata stătea între noi, privind masa. Așteptam să spună ceva, să explice de ce alesese tocmai ziua aceea sau măcar să recunoască faptul că ne pusese pe amândouă într-o situație neplăcută.

Dar n-a intervenit.

— Mircea, a spus Bianca după o vreme, de ce nu mi-ai spus că Oana nu știa despre noi?

Tata a ridicat ochii spre ea.

— Ți-am spus că vreau să vă cunoașteți.

— Nu asta te-am întrebat. Mi-ai spus că fiica ta știe că ai pe cineva și că o să fie bucuroasă să mă cunoască.

Am întors capul spre el. Cu câteva minute înainte îmi spusese că nu avea rost să discutăm prea mult înainte de întâlnire. Acum aflam că îi prezentase Biancăi lucrurile cu totul altfel.

— Așa i-ai spus? l-am întrebat.

Tata a rămas tăcut.

Bianca și-a împins puțin scaunul înapoi.

— Dacă știam că nu i-ai spus nimic, nu veneam astăzi. Puteam să ne întâlnim altă dată, într-un loc în care să putem vorbi liniștiți.

— Nu este vorba numai despre ziua de astăzi, am spus. Tata putea să-mi spună de luni întregi că are o relație. Nu trebuia să aflu când v-am deschis ușa.

— Înțeleg, a răspuns Bianca.

Am observat că își frământa șervețelul între degete. Era o fată de douăzeci de ani, venită la o masă unde crezuse că este așteptată. Acum stătea în fața unei femei de treizeci și cinci de ani care îi vorbea despre mama moartă și a unui bărbat de șaizeci și doi de ani care nu găsea nimic de spus.

— Bianca, vreau să lămurim ceva, i-am spus. Nu te cunosc și nu am nimic personal cu tine. Nu tu ai hotărât cum să-mi fie prezentată relația voastră.

— Dar te-am supărat.

— Prezența ta m-a luat prin surprindere. Și recunosc că mi-e greu să vă văd împreună. Dar nu este vina ta că tata nu m-a pregătit pentru întâlnirea asta.

Bianca s-a uitat spre fotografia mamei, vizibilă din sufragerie prin ușa întredeschisă a holului.

— Mi-a povestit despre soția lui, a spus. Știam că a murit acum doi ani. Dar nu mi-a spus că acesta este primul Crăciun pe care îl pregătești singură aici.

Am simțit din nou supărarea pe care încercasem să o stăpânesc de la sosirea lor.

— Pentru mine a contat foarte mult să fac masa asta. Am venit cu două zile înainte, am scos caietul mamei și am încercat să pregătesc totul așa cum făcea ea. L-am rugat pe tata să petrecem Crăciunul împreună fiindcă mi-era dor să stăm din nou la masa asta.

Mi-am întors privirea spre el.

— Nu ți-am cerut să nu mai iubești pe nimeni, tată. Dar puteai măcar să mă întrebi dacă sunt pregătită să cunosc pe cineva chiar astăzi.

Mircea și-a trecut palma peste mustață, apoi a privit farfuria. Nu mi-a răspuns.

Bianca a lăsat șervețelul pe masă.

— Cred că ar fi mai bine să plec.

— Nu trebuie să pleci din cauza mea, i-am spus.

— Nu plec pentru că m-ai dat afară. Dar nu mă simt bine să stau aici când voi doi aveți atâtea lucruri de discutat. Și nici nu vreau să pară că am venit să iau locul cuiva.

Am vrut să-i spun că nimeni nu putea lua locul mamei, dar m-am oprit. Bianca nu pretinsese asta niciodată. Era o teamă a mea, nu o intenție pe care ea o exprimase.

S-a ridicat și și-a dus farfuria spre bucătărie. I-am spus să o lase, dar a insistat să o pună lângă chiuvetă. Când s-a întors, tata era tot la masă.

— Mircea, eu plec acasă, i-a spus.

El a ridicat privirea, însă n-a încercat să o oprească și nici nu i-a cerut să rămână.

Am mers cu Bianca până în hol. Și-a luat paltonul și l-a îmbrăcat în fața oglinzii de lângă ușă.

— Îmi pare rău pentru felul în care ți-am vorbit la masă, i-am spus. Întrebarea mea nu avea legătură cu tine sau cu felul în care gătești.

— Am înțeles. Cred că și eu aș fi fost supărată dacă aș fi aflat așa ceva despre tata.

A ezitat înainte să deschidă ușa.

— Sper să puteți vorbi. Mi se pare că aveți amândoi nevoie de asta.

Am încuviințat. Bianca a plecat singură, fără să mai intre în sufragerie.

Când m-am întors, tata stătea în același loc. Sarmalele se răciseră, iar paharul lui era încă plin. M-am așezat în fața lui, dar n-am mai încercat să reiau masa ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.

— Tată, vreau să te întreb ceva. De ce ai ales să faci asta?

Nu mi-a răspuns.

— Știai că nu cunosc relația voastră. Știai cât de greu mi-a fost să pregătesc Crăciunul fără mama. De ce n-ai putut să-mi spui înainte?

Mircea a rămas cu ochii în farfurie. Nu părea furios. Nici măcar nu încerca să se apere. Tăcerea lui mă durea aproape la fel de mult ca surpriza de la ușă.

Am așteptat câteva minute, apoi m-am ridicat să strâng mâncarea. El a rămas la masă până am terminat. Când și-a luat sacoul, nu mi-a cerut să-l iert și nu mi-a promis că vom discuta altă dată.

— Plec și eu, a spus doar.

L-am condus până la ușă. Pentru prima dată, casa părintească mi s-a părut străină cu tata încă înăuntru.

După plecarea lui, am strâns farfuriile și am pus sarmalele rămase în frigider. Am găsit caietul mamei pe blatul din bucătărie, deschis la pagina pe care o folosisem cu o seară înainte. În dreptul rețetei era o pată veche de ulei, iar lângă cantitatea de orez mama scrisese cu pixul: „Nu pune mai mult.”

Am zâmbit pentru o clipă, amintindu-mi de ea, apoi am închis caietul.

În zilele următoare, tata nu m-a sunat. Nici eu nu l-am căutat imediat. Nu pentru că voiam să-l pedepsesc, ci pentru că nu știam cum să vorbesc cu el fără să ne întoarcem la aceeași ceartă.

M-am gândit mult și la Bianca. Îmi dădeam seama că o judecasem din prima clipă, înainte să aflu ceva despre ea. Diferența de vârstă dintre ea și tata mă tulbura în continuare, dar asta nu schimba faptul că el fusese cel care organizase întâlnirea și ascunsese adevărul de amândouă.

Înainte de Anul Nou, i-am trimis tatei un mesaj. Nu i-am cerut să renunțe la Bianca și nici nu i-am spus că trebuie să aleagă între noi.

I-am scris că vreau să avem o discuție doar noi doi, fără musafiri și fără să ne prefacem că totul este în regulă. Că vreau să înțeleg de ce a crezut că mă poate pune în fața unei situații atât de importante fără să mă pregătească. Și că, dacă își dorește să fac parte din viața lui, trebuie să-mi vorbească deschis, nu să mă lase să aflu lucrurile la masa de Crăciun.

Mi-a răspuns în aceeași seară că a citit mesajul și că este de acord să ne întâlnim.

Nu ne-am împăcat atunci. Nici nu am stabilit când urma să o revăd pe Bianca. Relația dintre mine și tata rămăsese rece, iar o singură discuție nu putea șterge felul în care mă rănise.

Dar înțelesesem ce aveam nevoie să-i spun când ne vom întâlni: nu îi ceream să trăiască în trecut și nici să rămână singur pentru mine. Îi ceream să nu mai hotărască în locul meu cât de repede trebuie să accept schimbările din viața lui.

De Crăciun, pregătisem trei farfurii, sperând să putem sta din nou la masă ca o familie. Una rămăsese neatinsă, iar tata plecase fără să-mi spună aproape nimic. Anul următor nu știam cine avea să stea la masa aceea. Știam doar că, înainte de a invita pe cineva, tata și cu mine aveam de purtat o conversație pe care o amânaserăm prea mult.