Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Mama s-a uitat la mine, apoi la documentele așezate lângă farfuria lui Costel.
— Vreau, Dorina. De asta v-am și întrebat. Dar spune-mi întâi ce legătură are mașina fratelui tău cu banii mei.
Costel a întins mâna spre hârtii.
— N-au nicio legătură! Dorina umblă prin lucrurile mele și acum vrea să mă facă de râs.
Am pus palma peste documente înainte să le ia.
— Atunci spune-ne din ce bani ai cumpărat mașina.
— Din economiile mele. De câte ori trebuie să repet?
— Și cei 5.000 de euro unde sunt?
— La bancă, ți-am spus!
Sandu s-a ridicat puțin de pe scaun.
— Costel, dacă sunt la bancă, arată-ne dovada și terminăm discuția.
Fratele nostru și-a împins farfuria deoparte.
— Nu trebuie să vă arăt vouă nimic. Mama știe că am grijă de ea.
— Eu știu că ai grijă de curte și că mă ajuți când am nevoie, a intervenit mama. Dar asta nu înseamnă că poți face ce vrei cu economiile mele.
Am întors documentele spre ea și i-am arătat data cumpărării autoturismului. Apoi am deschis telefonul la conversația cu fratele meu.
— Uite ce mi-a scris Costel când l-am întrebat de bani.
Mama și-a pus ochelarii. Am mărit textul, ca să poată citi fără să se chinuie.
În mesaj, Costel recunoștea că luase temporar banii păstrați pentru înmormântare și că îi va pune la loc când va putea. Mai jos era răspunsul meu, în care îl întrebam când anume avea de gând să-i restituie.
— Tu ai scris asta? l-a întrebat mama.
Costel s-a uitat spre telefon.
— Am scris, dar nu e cum credeți.
— Atunci explică-ne cum este, i-a spus Sandu.
Fratele meu a rămas câteva clipe tăcut. Apoi s-a lăsat pe spătarul scaunului.
— Mi s-a stricat mașina veche. Reparația costa prea mult și aveam nevoie de alta. Am găsit-o pe asta la un preț bun și trebuia să mă hotărăsc repede.
— Și ai luat banii mamei, am spus.
— I-am împrumutat! Nu i-am furat. Aveam de gând să-i pun înapoi.
— De la cine i-ai împrumutat? a întrebat mama. Că mie nu mi-ai cerut voie.
Costel a început să explice că nu voise să ne deranjeze, că oricum banii nu erau necesari imediat și că ar fi reușit să-i strângă din nou în câteva luni.
— Și dacă eu muream între timp? l-a întrebat mama.
— Mamă, nu mai vorbi așa!
— De ce să nu vorbesc? Am optzeci de ani. Tocmai pentru ziua aceea am pus banii deoparte.
Costel a încercat să spună ceva, dar mama a continuat.
— Eu am strâns din pensia mea. Dorina și Sandu au pus și ei, iar tu ai contribuit. Am vrut să fie totul pregătit, ca să nu vă certați când n-oi mai fi. Și tocmai tu ai luat banii fără să ne întrebi.
— Nu i-am cheltuit pe prostii, mamă. Am cumpărat o mașină. O folosesc și când te duc la doctor sau la cumpărături.
— M-ai dus și cu mașina veche, Costele. Nu ți-am cerut eu să-ți cumperi alta din banii mei.
Sandu a luat documentele și le-a privit atent.
— Cât ai dat pe ea?
— Cinci mii de euro.
— Adică toți banii.
Costel a încuviințat. Nu mai avea rost să nege.
Mama și-a scos ochelarii și i-a pus lângă farfurie. Nu plângea. Părea mai degrabă obosită de explicațiile lui.
— Tu mi-ai cumpărat mașină din înmormântarea mea. De acum, la înmormântarea mea nu vii cu mașina, vii pe jos.
Costel a ridicat capul.
— Mamă, cum poți să-mi spui așa ceva?
— Cum ai putut tu să te gândești că banii aceia sunt ai tăi?
Fratele meu a privit spre mine, de parcă eu aș fi fost vinovată pentru tot ce se întâmpla.
— Ești mulțumită, Dorina? Ai reușit să ne strici Crăciunul.
— Eu nu ți-am cumpărat mașina, Costel. Și nici nu te-am obligat să o plătești din economiile mamei.
— Dacă nu veneai cu hârtiile alea, puteam rezolva între noi.
— Am încercat. Te-am întrebat de mai multe ori când pui banii la loc. Mi-ai spus să nu mai vin pe aici dacă insist.
Mama s-a întors spre el.
— I-ai spus Dorinei să nu mă mai viziteze?
Costel și-a coborât privirea.
— Eram nervos.
— Casa mea e aici, în curtea asta, a spus mama. Și copiii mei vin să mă vadă când vor eu și ei. Nu hotărăști tu cine intră la mine.
Sandu a încercat să readucă discuția la bani.
— Trebuie să stabilim cum refacem suma. Nu putem lăsa lucrurile așa.
Costel a spus că nu avea de unde să dea imediat 5.000 de euro. Își cheltuise economiile pe alte lucruri și încă avea câteva datorii.
— Atunci vinzi mașina, i-am spus.
— Și cu ce mai merg la serviciu?
— Cu ce mergeai înainte să o cumperi. Sau găsești altă soluție. Dar nu poți păstra mașina și să-i spui mamei că banii sunt la bancă.
Costel a început să protesteze, însă mama l-a oprit.
— Ascultă-mă bine. Nu vreau să-ți iau pâinea de la gură și nici să te văd fără mijloc de transport. Dar banii aceia trebuie puși la loc. Dacă nu ai de unde, vinzi mașina. Eu nu mai stau cu grija că voi rămâne fără economiile pentru care am muncit.
Fratele meu a tăcut.
Am propus să stabilim un termen clar și să păstrăm de data aceasta fondul într-un cont separat, la care mama să aibă acces și despre care toți trei să știm unde este deschis.
Sandu a fost de acord. Costel a cerut trei luni ca să găsească banii, spunând că va încerca mai întâi să împrumute suma fără să vândă autoturismul.
— Trei luni, a repetat mama. Dar de data asta vreau să văd banii, nu să aud promisiuni.
Am scris pe o foaie suma, termenul și faptul că banii trebuiau restituiți integral. Costel a semnat după ce Sandu i-a spus că nu mai putem merge doar pe încredere. Mama a păstrat foaia în sertarul ei.
Restul mesei de Crăciun a fost liniștit. N-am mai discutat despre mașină, dar nici nu ne-am prefăcut că totul era ca înainte. Costel a plecat mai devreme, iar Sandu a rămas să mă ajute să strâng masa.
Mama s-a așezat lângă sobă și m-a chemat aproape.
— Dorina, de ce nu mi-ai spus mai devreme?
— Am vrut să fiu sigură. Și mi-a fost teamă că o să te superi prea tare.
— M-am supărat, fata mea. Dar mai rău era să mă lăsați să cred că banii sunt în siguranță.
Am stat lângă ea până seara. Nu mi-a cerut să-l iert pe Costel și nici nu a spus că nu mai vrea să-l vadă. Era fiul ei, iar asta nu se schimba. Dar hotărâse că nu îi va mai încredința bani sau documente importante.
În săptămânile următoare, Costel a încercat să strângă suma. A reușit să adune o parte, dar nu suficient. Până la urmă a pus mașina la vânzare. A fost nevoit să accepte un preț puțin mai mic decât plătise, iar diferența a acoperit-o din economiile proprii.
Înainte să expire cele trei luni, cei 5.000 de euro erau din nou întregi. Am mers împreună cu mama și Sandu la bancă și am depus suma într-un cont deschis pe numele ei. Mama a primit documentele și le-a pus într-un dosar pe care îl păstra în dulapul din dormitor.
Costel nu a venit cu noi. Ne-a spus că îi este rușine să dea ochii cu funcționarii băncii, deși nimeni de acolo nu știa ce se întâmplase în familia noastră.
După câteva zile, mama l-a chemat să bea o cafea. Nu l-a certat din nou. L-a întrebat doar dacă înțelege de ce nu mai poate avea aceeași încredere în el.
— Înțeleg, mamă, i-a răspuns.
— Nu te scot din testament și nu te alung din curte. Ești copilul meu. Dar de acum înainte, dacă am ceva de păstrat, păstrez eu sau împreună cu toți trei. Nu mai las totul în mâna unuia singur.
Costel a acceptat. A continuat să locuiască în casa lui și să o ajute pe mama când avea nevoie, dar nu a mai avut acces la economiile ei.
În primăvară, când am venit să o vizitez, am găsit-o în grădină, aplecată deasupra straturilor de ceapă. M-a întrebat dacă vreau să rămân la prânz și mi-a spus că Sandu urma să treacă și el pe la ea.
— Și Costel? am întrebat.
— Vine mai târziu. A zis că mă ajută să repar poarta.
Am privit-o cum își scutură pământul de pe mâini. Avea optzeci de ani și încă își făcea planuri pentru grădină, pentru casă și pentru vara care urma.
Nu mai vorbea despre banii de înmormântare la fiecare întâlnire. Știa unde erau și putea să-i verifice oricând. Costel îi restituise suma, dar nu și liniștea pe care i-o luase în ziua de Crăciun.
Când a intrat în casă, mama s-a întors spre mine și mi-a spus să nu uit să iau din cămară un borcan cu dulceață. Apoi a adăugat, cu glasul ei obișnuit:
— Și să-i spui lui Costel să vină pe jos, că nu mai are mașină. Poarta tot trebuie reparată.