Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Delia s-a uitat la hârtia de pe masă, apoi la mine. Pentru câteva clipe nu a spus nimic. În cele din urmă, și-a încrucișat brațele și a oftat.
— Mamă, nu am luat banii ca să-i arunc pe fereastră. I-am dat fiului meu. Este nepotul tău, nu un străin.
Am rămas cu mâna pe hârtia pe care notasem sumele. Mă așteptasem să-mi spună că făcuse o greșeală, că încurcase plicurile sau că uitase să-i dea unuia dintre copii darul. Nu mă așteptasem să recunoască atât de liniștită că luase banii intenționat.
— Delia, banii aceia erau pregătiți pentru colindători.
— Știu pentru cine erau pregătiți. Dar mi s-a părut normal ca băiatul meu să primească mai mult. Este din familie.
— Și de ce trebuia să rămână un alt copil fără nimic?
— Pentru că nu aveai bani pentru toți, dacă voiai să-i dai și nepotului tău ceva în plus.
— Ba aveam. Pregătisem câte un plic pentru fiecare colindător și îți spusesem că îi voi cumpăra nepotului meu un cadou separat.
Delia a făcut un gest de nerăbdare.
— Iar începi cu socotelile. Am mutat niște bani în familie, nu am furat de la nimeni.
— Ai luat din banii pe care eu îi pusesem deoparte pentru niște copii. Și ai făcut-o fără să mă întrebi.
— Sunt fiica ta. Nu credeam că trebuie să-ți cer voie pentru fiecare lucru.
Am tras scaunul și m-am așezat. Îmi tremurau puțin mâinile, nu de teamă, ci de supărare. În seara aceea ar fi trebuit să stăm liniștite la masă, nu să discutăm despre un copil care plecase de la mine cu mâna goală.
— Spune-mi exact ce ai făcut cu plicurile, i-am cerut.
— Am scos banii dintr-unul și i-am pus deoparte pentru băiatul meu. Restul le-am împărțit.
— Și plicul gol?
— L-am aruncat. Nu avea rost să-l păstrez.
— Așadar, știai că unul dintre copii nu va primi nimic.
Delia a coborât privirea pentru o clipă.
— Am crezut că nu o să observe. Erau mulți, se grăbeau și oricum primiseră dulciuri.
Am privit-o lung. Nu mai era vorba despre o neatenție. Fiica mea hotărâse singură că un copil putea fi lăsat fără dar, numai pentru că ea voia să-i dea fiului ei mai mult.
— Copilul a observat, Delia. Și s-a dus acasă supărat. Părintele lui m-a sunat pentru că nu înțelegea ce se întâmplase.
— Atunci dă-i banii acum și terminăm.
— Îi voi da. Dar asta nu înseamnă că am terminat discuția.
— Ce mai vrei de la mine?
— Să-mi spui de ce ai considerat că poți hotărî tu ce fac eu cu banii mei.
Delia s-a așezat în fața mea. Mi-a spus că fiul ei își dorea un cadou mai scump și că banii pe care îi avea nu îi ajungeau. De aceea îmi ceruse ajutorul înainte de Ajun.
— Ți-am spus că îi cumpăr eu un dar, i-am amintit. Nu ți-am spus că îi dau bani din plicurile colindătorilor.
— Dar nu era același lucru? Tot pentru copii erau banii.
— Nu, Delia. Nu era același lucru. Fiecare copil care a venit să mă colinde trebuia să primească darul pregătit pentru el. Nepotul meu urma să primească separat cadoul promis de mine.
— Întotdeauna ai ținut să fie totul egal.
— Când pregătesc daruri pentru un grup de copii, da. Nu vreau ca unul să se bucure și altul să plece întrebându-se de ce a fost uitat.
Fiica mea a tăcut. M-am ridicat și am mers la sertarul în care păstram banii pentru cheltuielile casei. Am luat suma care lipsea și am pus-o într-un plic nou.
Delia mă urmărea din prag.
— Ce faci acum?
— Pregătesc darul copilului. Îl voi duce mâine părinților.
— Chiar ai de gând să le spui ce s-a întâmplat?
— Nu pot să mă prefac că a fost o greșeală de numărare. Eu am pregătit toate plicurile, iar tu ai recunoscut că ai luat banii.
— O să mă faci de râs!
— Nu eu am creat situația aceasta, Delia.
A început să-mi spună că exagerez și că nu merită să stricăm Crăciunul pentru o sumă atât de mică. Am lăsat-o să vorbească, apoi i-am spus că nu o oblig să rămână la masă dacă nu dorește.
Nu a plecat imediat. A stat câteva minute în bucătărie, apoi și-a luat paltonul și mi-a spus că vom discuta când mă voi liniști.
Am rămas singură în sufragerie, cu plicul pe masă. Mă durea mai mult felul în care se purtase Delia decât suma pierdută. O rugasem doar să împartă niște daruri deja pregătite. Nu îi cerusem să hotărască cine merită și cine nu.
A doua zi am sunat părintele care mă căutase în seara de Crăciun. I-am spus că verificasem situația și că unul dintre plicuri fusese retras înainte de împărțire, fără acordul meu.
— Îmi pare rău că s-a întâmplat în casa mea, am adăugat. Am pregătit suma pentru copil și vreau să i-o dau personal.
Părintele mi-a spus că nu mă sunase ca să ceară bani, ci pentru că băiatul fusese trist și se întrebase dacă făcuse ceva greșit când colindase.
— Nu a greșit cu nimic, am răspuns. Vă rog să-i spuneți asta. Eu i-am pregătit darul la fel ca tuturor celorlalți.
Am dus plicul și i l-am înmânat copilului. I-am spus că îmi păruse rău pentru încurcătură și că mă bucurasem să-l aud colindând. Nu i-am vorbit despre neînțelegerile dintre mine și Delia. Nu era treaba lui să poarte povara unei certuri de familie.
Copilul mi-a mulțumit, iar părintele mi-a spus că apreciază faptul că mă ocupasem personal să îndrept lucrurile.
În zilele următoare, am discutat și cu ceilalți părinți ai copiilor care veniseră la colindat. Le-am explicat că descoperisem o problemă la împărțirea plicurilor, că unul dintre daruri nu ajunsese la destinatar și că reparasem greșeala. Nu am încercat să ascund faptul că banii fuseseră luați fără acordul meu, dar nici nu am transformat întâmplarea într-o ceartă purtată în fața copiilor.
Delia m-a sunat după două zile.
— Am auzit că ai fost la părinții copilului, mi-a spus.
— Da. I-am dus banii pe care trebuia să-i primească în Ajun.
— Și le-ai spus că eu i-am luat?
— Le-am explicat că suma fusese retrasă fără acordul meu. Nu aveam de ce să inventez o poveste.
— Acum o să creadă toți că sunt o mamă care ia bani de la copii.
— Delia, tu ai luat banii pregătiți pentru un copil și i-ai dat fiului tău. Nu eu am făcut asta.
— Dar am făcut-o pentru băiatul meu!
— Faptul că îl iubești nu îți dă dreptul să iei darul altui copil.
Am lăsat-o câteva clipe să se liniștească, apoi i-am spus că vreau să-mi restituie suma pe care o luase.
— Dar tu ai pus deja banii la loc, a răspuns.
— Din banii mei. Iar suma aceea trebuie să se întoarcă la mine. Nu vreau să rămână impresia că poți lua din plicuri și că eu voi acoperi întotdeauna diferența.
Delia a protestat că îi cer bani tocmai de Crăciun, când avea și ea cheltuieli. I-am spus că nu îi cer mai mult decât luase și că poate să-mi restituie suma în zilele următoare.
După o săptămână, a venit și mi-a adus banii. I-a pus pe masă, fără să mă privească.
— Poftim. Acum sper că ești mulțumită.
— Nu este vorba despre mulțumire, Delia. Vreau să înțelegi că nu aveai dreptul să faci asta.
— Am înțeles că nu mai ai încredere în mine.
— În privința banilor pregătiți pentru alții, nu mai am. Și nu am de gând să mă prefac că nu s-a întâmplat nimic.
Am pus suma înapoi în sertar. Apoi i-am spus că, de acum înainte, mă voi ocupa singură de darurile colindătorilor. Dacă voi avea nevoie de ajutor, o voi ruga să pregătească masa sau să primească musafirii, dar nu îi voi mai încredința plicurile.
Delia s-a supărat. Mi-a spus că o tratez ca pe o străină și că nu ar trebui să o pedepsesc pentru o singură greșeală.
— Nu te pedepsesc, i-am răspuns. Dar nu pot să-ți dau din nou aceeași responsabilitate după ce ai folosit-o ca să iei bani fără să mă întrebi.
Am vorbit și despre nepotul meu. I-am spus că îl iubesc la fel de mult ca înainte și că darul pe care i-l pregătisem nu avea nicio legătură cu ceea ce făcuse ea. Nu voiam ca băiatul să creadă că este vinovat pentru hotărârea mamei lui.
— Nu vreau să-l pui la mijloc, Delia. El nu a decis de unde vin banii și nu are de ce să fie certat. Dar tu trebuie să înțelegi că nu poți să-i oferi mai mult luând de la alt copil.
Fiica mea nu mi-a răspuns. Și-a luat lucrurile și a plecat mai repede decât obișnuia.
În lunile care au urmat, relația noastră a rămas rece. Delia venea mai rar și, când discutam despre bani, schimba subiectul. Nu i-am interzis să mă viziteze și nu am încetat să-mi văd nepotul, dar nu am mai lăsat-o să decidă în locul meu cum împart darurile sau economiile mele.
La următorul Crăciun, am pregătit din nou plicuri pentru colindători. Le-am numărat, am verificat sumele și le-am împărțit personal. M-am asigurat că fiecare copil primește darul pregătit, înainte să plece de la ușă.
Mi-am amintit atunci de seara în care un părinte mă sunase ca să mă întrebe de ce copilul lui fusese trecut cu vederea. Îmi păruse rău că un obicei prin care voiam să aduc bucurie ajunsese să-l facă pe un copil să se simtă mai puțin important decât ceilalți.
Delia îmi restituise banii, iar copilul primise darul promis. Dar încrederea dintre mine și fiica mea nu se refăcuse la fel de repede.
Nu suma fusese lucrul cel mai greu de acceptat. Ci faptul că Delia hotărâse că dragostea pentru propriul fiu îi permitea să ia ceva pregătit pentru altcineva, fără să mă întrebe și fără să se gândească la copilul care avea să rămână cu mâna goală.
Eu am continuat să-mi primesc colindătorii. Iar din acel Crăciun am avut grijă ca fiecare plic să ajungă în mâna copilului pentru care îl pregătisem.