CeZiceLumea.ro

Elena plângea în tăcere. Nu teatral. Nu defensiv. Ca un om care a purtat prea mulți ani ceva greu. — Eram doar o fată speriată,

Bărbatul n-a răspuns imediat. S-a uitat la cafeaua de pe uniforma mea. La paharul căzut. La fața femeii. Apoi a spus, calm: — Am văzut

Rodica a încercat mai întâi să nege. Apoi să ridiculizeze. Apoi să mă facă să par isterică. — Ești în doliu, Andra. Nu gândești limpede.

Maria ieșea din seră când l-a văzut. La început a crezut că i se pare. Sub lumina puternică a după-amiezii, aproape de poartă, stătea Andrei.

A privit plicul cu neîncredere. Nu era adresă. Doar numele lui, scris de mână: Pentru nea Ilie. L-a deschis cu grijă. Înăuntru era o scrisoare

— Da. Sigur. Vocea nu mai avea tonul omului care dă ordine. Avea altceva. Greutate. S-a întors spre tatăl lui. A mers încet. Și s-a

Lângă casa de marcat, Andrei a pus o cutie simplă. De carton. Pe ea a lipit o hârtie albă. Cu litere scrise de mână: Lasă

— Tată… am reușit. Gheorghe a ridicat ochii. A privit-o lung. Parcă încerca să împace copilul de altădată cu femeia din fața lui. — Ce-ai

În noaptea aceea, Viorica n-a dormit. Se întorcea de pe o parte pe alta. Și tot auzea în minte: „Nu munca doare…” „Ci când oamenii