A doua zi dimineață, am primit un telefon de la Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului.
Asistenta socială mi-a explicat calm că mătușa Rodica depusese deja cererea pentru a obține tutela lui Matei.
Am rămas fără aer.
Nu trecuseră nici măcar două săptămâni de la înmormântare.
În aceeași zi am aflat și altceva.
Rodica susținuse că nu sunt capabil să-mi cresc fratele.
Că îl las singur.
Că nu are ce mânca.
Că este neglijat.
Am simțit cum îmi fierbe sângele.
Toate erau minciuni.
Ca să pot avea grijă de Matei, am renunțat la facultate și m-am angajat.
Dimineața livram marfă pentru un depozit.
Seara încărcam rafturi într-un supermarket.
Dormeam câteva ore pe noapte.
Dar nu-mi păsa.
Matei avea haine curate.
Mergea la grădiniță.
Avea mâncare caldă.
Și, în fiecare seară, adormea ținându-mă de mână.
Ne-am mutat într-o garsonieră mică.
Nu aveam mobilă nouă.
Nu aveam televizor mare.
Dar aveam liniște.
Într-o seară, Matei s-a uitat în jur și mi-a spus zâmbind:
— E mică… dar e casa noastră.
Am întors capul ca să nu mă vadă plângând.
În ziua procesului, mătușa Rodica a venit îmbrăcată elegant, cu un dosar gros în brațe.
Părea sigură că va câștiga.
A început să spună cât de greu îi este lui Matei cu mine.
Cât de instabilă este viața noastră.
Și cât de mult își dorește ea să-i ofere “adevărata familie”.
Atunci s-a ridicat în picioare doamna Elena, vecina noastră.
Fusese învățătoare aproape patruzeci de ani.
L-a cunoscut pe Matei de când s-a născut.
— Domnule judecător, băiatul acesta și-a sacrificat tinerețea ca să-și crească fratele.
L-am văzut venind obosit de la muncă și făcându-i apoi teme lui Matei.
L-am văzut gătind.
Spălând haine.
Citindu-i povești înainte de culcare.
Copilul acesta nu are nevoie de altă familie.
Are deja una.
Și se află chiar lângă el.
În sală s-a făcut liniște.
Judecătorul s-a uitat apoi spre mătușa Rodica.
— Există și un alt motiv pentru care solicitați tutela?
Femeia a ezitat.
Exact atunci, avocatul meu a depus la dosar documentele privind moștenirea părinților noștri.
Casa urma să rămână lui Matei la majorat.
Iar indemnizația de urmaș urma să fie administrată de tutorele legal.
Pentru prima dată, Rodica nu mai avea răspunsuri.
Judecătorul a înțeles imediat.
Cererea ei a fost respinsă.
Iar tutela lui Matei mi-a fost încredințată mie.
Când am ieșit din tribunal, Matei m-a îmbrățișat atât de tare încât aproape m-a dărâmat.
— Ți-am spus că n-o să mă lași niciodată, nu?
Am zâmbit printre lacrimi.
— Niciodată.
În ziua în care i-am promis asta părinților noștri, nu știam cât de grea avea să fie lupta.
Dar am învățat un lucru.
Familia nu este cea care îți poartă numele.
Familia este cea care rămâne lângă tine atunci când toți ceilalți încearcă să te despartă de cei pe care îi iubești.