Un băiat sărac intervine pentru a ajuta o bătrână oarbă care și-a pierdut portofelul și nu își permite biletul de autobuz de 15 lei.

Un băiat sărac intervine pentru a ajuta o bătrână oarbă care și-a pierdut portofelul și nu își permite biletul de autobuz de 15 lei.

Nu avea idee că fiul ei îl va căuta a doua zi dimineață.

Lumina lunii pătrundea prin fereastra căsuței, luminând ușor camera, iar Ovidiu citea în pat când a auzit vocea bunicii sale, Ana.

„Cina e gata, Ovidiu,” spuse ea. „Hai, băiete!”

„Nu acum, bunico!” oftă Ovidiu. „Eram chiar la partea cea mai interesantă!”

Ovidiu era absorbit de povestea sa, întorcând pagina cărții sub lumina slabă a lămpii de pe noptieră.

Nu voia să lase cartea din mână.

Cu toate acestea, a închis cartea și a coborât la cină.

Când venea vorba de cărți de povești, Ovidiu era un adevărat șoarece de bibliotecă.

Citea în fiecare seară înainte de cină, în autobuzul spre școală și de câte ori putea.

Familia lui și căsuța în care locuiau erau amândouă modeste.

Familia lui Ovidiu era formată din bunica Ana și sora lui mai mică, Ioana.

Mama lui murise de cancer cu ani în urmă, iar tatăl îi părăsise după aceea.

Cu toții se țineau de mână, spuneau o rugăciune scurtă și începeau să mănânce, în timp ce Ovidiu povestea entuziasmat despre detectivul din cartea pe care o citea. Apoi și-a șters gura cu mâneca și a continuat să povestească cu pasiune.

Când Ana îl auzea pe Ovidiu vorbind cu atâta bucurie despre cărțile sale, îi părea rău pentru el.

Erau săraci și știa bine că banii pe care i-i dădea pentru prânz erau cheltuiți, de fapt, pe acele cărți.

Ana era întristată, știind că băiatul se priva de hrană.

Se gândea să își găsească un alt loc de muncă, astfel încât Ovidiu să nu mai sară peste prânz, dar Ioana era mică și avea nevoie de cineva care să o îngrijească, iar sănătatea Anei nu era tocmai bună.

În fiecare seară, zâmbea cu inima grea în timp ce Ovidiu povestea despre cărțile sale.

Se simțea vinovată că nu era o bunică mai bună.

După ce au terminat de mâncat, Ovidiu a ajutat-o pe Ana să strângă masa înainte de a se întoarce la cărțile sale și de a adormi citind.

A doua zi, Ovidiu citea în autobuz când a auzit un zgomot și a ridicat privirea.

L-a văzut pe șoferul autobuzului certându-se cu o femeie care purta ochelari negri și groși, în timp ce aceasta îl ruga să o lase să urce.

„Mai bine coborâți, doamnă,” spuse șoferul sec.

„M-am săturat de scuze pentru neplata biletului!”

„Nu mint, tinere,” îl ruga ea.

„Te rog, ajută-mă! Cineva de la spital îți va plăti!”

„COBORÂȚI!” țipă șoferul, nepăsător.

„Alții au încercat înainte. Nu-mi pierde timpul.”

Știind că nu-l putea convinge, bătrâna se pregătea să coboare, înfruntând vânturile reci care băteau prin oraș, când Ovidiu interveni.

„Plătesc eu biletul ei, domnule!” strigă el. „Vă rog, doamnă, luați loc. Nu trebuie să coborâți.”

Ovidiu a ajutat-o pe bătrâna oarbă să se așeze lângă el și i-a plătit biletul.

A întrebat-o dacă se simte bine, iar ea i-a zâmbit.

„Îți mulțumesc din suflet, copilule,” îi spuse ea recunoscătoare. „Ai vocea blândă a unui copil mic!”

„Sunt un băiat mare! Nu sunt un copil!” replică Ovidiu cu mândrie. „Mă numesc Ovidiu. Ce s-a întâmplat cu fiica ta?”

„Mă numesc Maria,” i-a răspuns ea. „Fiica mea a născut și trebuie să o văd. Ovidiu, îți mulțumesc mult pentru ajutorul de azi.”

„N-a fost nicio problemă, Maria,” spuse Ovidiu, deși în realitate era.

Economisise banii pe care i-a cheltuit pe biletul bătrânei pentru a-și cumpăra următoarea carte din seria pe care o citea.

Dar nu putea să o lase pe Maria în necaz.

„Încotro mergi, Ovidiu?” îl întrebă ea brusc.

Ovidiu i-a spus că merge la școală, iar ei au vorbit scurt până când Ovidiu a coborât la stația lui.

Ovidiu a prins drag de Maria. Îi amintea de Ana.

Ea îl asculta cu aceeași răbdare ca și bunica lui, când îi povestea cât de mult îi plăceau cărțile.

„O să-i spun bunicii despre ea. Va fi mândră de ce am făcut!” Se gândi el în drum spre școală.

Și chiar așa a făcut. În loc să vorbească despre cărțile sale în acea seară, Ovidiu i-a povestit lui Ana despre Maria și gestul său frumos pentru ea.

„Foarte bine, Ovidiu,” îi spuse Ana. „A fost un gest foarte frumos din partea ta, dragul meu!”

Ovidiu nu avea idee în acea seară că fiul Mariei îl va căuta a doua zi.

Așa că a fost surprins când, a doua zi, un bărbat înalt a apărut la ușa lui.

„Ești Ovidiu?” îl întrebă bărbatul.

„Da, eu sunt,” răspunse Ovidiu, în timp ce Ioana și Ana se apropiau de ușă.

„Cum vă putem ajuta, tinere?” întrebă Ana.

„L-ai întâlnit pe Ovidiu?” Zâmbi bărbatul.

„Mă numesc George. Vreau să-i mulțumesc lui Ovidiu pentru ajutorul acordat mamei mele ieri. Am obținut adresa voastră întrebând în jur la stația de autobuz de lângă casa voastră. Am adus ceva pentru Ovidiu…” Bărbatul plecă și se întoarse cu o cutie plină de cărți!

Când Ovidiu a văzut cărțile, exclamă: „Nu pot să cred!”

„Maria ți-a spus că îmi place să citesc?”

George dădu din cap.

„Mi-a spus, și sper că ți-a plăcut surpriza!”

„Vai, bunico,” exclamă Ovidiu. „Au costat mai mult decât a plătit Ovidiu pentru bilet. Nu putem accepta toate acestea.”

„Așa e, George,” spuse trist Ovidiu. „Nu poți să cumperi atâtea cărți cu 15 lei!”

„Le poți păstra pe toate, Ovidiu,” spuse George.

„Nu știu cât de mult ați aflat despre povestea lui Ovidiu, doamnă,” continuă el, privindu-o pe Ana, „dar mama mea nu a reușit să o viziteze pe sora mea de când era însărcinată.”

Deci călătoria de ieri a fost esențială pentru ea, și a fost posibilă doar datorită lui Ovidiu.

Așa că, vă rog să-mi dați o șansă. Vă rog. Sunt hotărât.”

În cele din urmă, George a convins-o pe Ana să accepte cărțile, care însemnau foarte mult pentru Ovidiu!

„Maria e grozavă! Te rog, spune-i că i-am apreciat cărțile, George!” chicoti băiețelul.

„Așa voi face, prietene!” exclamă George, zâmbind.

„Va fi încântată să audă asta.”

După aceea, George a băut o delicioasă ceașcă de ceai cu zmeură și biscuiți făcuți de Ana, apoi a ajutat familia cu reparațiile casei și cu aprovizionarea cu electricitate după

ce a observat dificultățile lor, George nu a putut rămâne nepăsător. Când a intrat în mica lor căsuță, și-a dat seama că lucrurile erau mult mai complicate decât păreau inițial. Cablurile de electricitate erau vechi și slabe, iar soba din bucătărie abia mai încălzea locuința în zilele reci de toamnă.

„Văd că aveți nevoie de câteva reparații pe aici,” spuse George, în timp ce își trecea mâna peste peretele scorojit. „Pot să vă ajut să aducem lucrurile la un stadiu mai sigur.”

„Nu trebuie să-ți faci griji, George. Am reușit să ne descurcăm până acum, nu vrem să te împovărăm cu problemele noastre,” răspunse Ana, cu un zâmbet slab pe buze.

„Nu este nicio povară, doamnă Ana,” insistă George. „După tot ce ați făcut pentru mama mea, este un mic gest din partea mea. În plus, mă pricep bine la lucrurile astea. Vă promit că nu va dura mult.”

În ciuda protestelor inițiale ale Anei, George a început să repare instalațiile electrice, asigurându-se că întreaga casă va fi în siguranță pe viitor. Când soba nu mai făcea față frigului, el s-a întors cu un radiator nou, cumpărat special pentru a le încălzi casa.

„Nu trebuia să faci asta, George,” spuse Ana, profund emoționată. „Nu știm cum să îți mulțumim.”

„E simplu,” răspunse el, aranjând radiatorul. „Zâmbetul lui Ovidiu și al Ioanei sunt suficiente. Iar mama mea e extrem de recunoscătoare pentru tot ce ați făcut. Ajutorul vostru a însemnat mult pentru ea, așa că mă bucur că am putut să întorc favoarea.”

În timp ce George lucra la ultimele reparații, Ovidiu s-a așezat pe podea, răsfoind una dintre noile sale cărți. Era una dintre cele mai frumoase zile din viața lui. Într-un colț, Ioana își construia castele imaginare din cărțile mai vechi, iar Ana îi privea pe amândoi cu ochii plini de lacrimi de bucurie.

La sfârșitul zilei, când reparațiile erau gata, George se pregătea să plece.

„George, nu am cuvinte să-ți mulțumesc,” spuse Ana, privindu-l cu recunoștință. „Ne-ai făcut viața mai ușoară. Casa noastră nu a mai fost niciodată atât de confortabilă.”

„Plăcerea a fost a mea, doamnă Ana,” răspunse el zâmbind. „Dar promiteți-mi că, dacă mai aveți nevoie de ceva, mă veți anunța.”

Ana dădu din cap, iar George își luă la revedere, plecând cu un sentiment de împlinire.

După plecarea lui George, Ovidiu se așeză lângă bunica sa pe canapea.

„Bunico, crezi că Mary și George vor mai veni pe la noi?” întrebă el, curiozitatea strălucindu-i în ochi.

„Nu știu, dragule,” spuse Ana, zâmbind călduros, „dar știu sigur că am făcut niște prieteni de nădejde. Și asta este ceva neprețuit.”

Ovidiu se așeză confortabil lângă Ana, deschizând una dintre noile cărți. În timp ce răsfoia paginile, și-a dat seama că nu doar cărțile erau importante pentru el. Ceva mai valoros decât poveștile din cărți se întâmplase. Făcuse un gest simplu pentru o bătrână necunoscută, dar acel gest i-a schimbat viața în moduri pe care nici măcar nu le anticipase.

Așa a început o prietenie durabilă între Ovidiu, Ana și familia lui George. Nu era vorba doar despre cărțile primite sau reparațiile făcute. Era despre legătura umană, despre ajutorul oferit din inimă și