Am rămas fără cuvinte când soțul meu, Radu, a adus o menajeră ca să mă „învețe” cum să fac curățenie și să gătesc ca o soție ideală. În loc să mă opun, am jucat jocul lui. Ce nu a văzut Radu că vine a fost lecția pe care o aveam pregătită pentru el – una care avea să-i întoarcă planul perfect pe dos.
Eu sunt Laura, am 32 de ani, și jonglez cu un job cu normă întreagă, o gospodărie haotică și un soț de 34 de ani care, în ultima vreme, a devenit un expert în ceea ce ar trebui să fie o „soție perfectă”.
Radu și cu mine avem amândoi joburi solicitante: el lucrează în finanțe, mereu stresat de rapoartele trimestriale, iar eu lucrez în marketing, ceea ce înseamnă că sunt epuizată când ajung acasă. Ai crede că ne-am înțelege mai bine, dar în ultima vreme, așteptările lui Radu au fost exagerate.
Totul a început după cina infamă la șeful său, Andrei. Soția lui Andrei, Ioana, ne-a întâmpinat cu un zâmbet cald, purtând o rochie perfect călcată care probabil costa mai mult decât chiria mea din timpul facultății. Casa ei? Impecabilă. Nici un fir de praf, nici o pernă decorativă deplasată.
Și nici nu mai zic de cina în cinci feluri pe care a pregătit-o de parcă s-ar fi născut cu o spatulă în mână. Radu nu se putea opri din a se holba.
„Vezi cum Ioana menține totul în ordine? Cina e gata de îndată ce Andrei ajunge acasă,” mi-a spus Radu în drumul spre casă, cu vocea plină de admirație. „Ar trebui să iei niște lecții.”
Am mușcat din buze, uitându-mă pe fereastră ca să evit să-mi dau ochii peste cap, dar Radu nu terminase. „De ce nu încerci să te străduiești mai mult? Adică, cât de greu poate fi să menții lucrurile curate când ajungi acasă înaintea mea?”
Comparațiile nu s-au oprit. În fiecare zi era o nouă critică. „Ioana își menține casa impecabilă. Ioana are timp să facă paste proaspete de la zero. Ioana arată mereu aranjată.”
Îmi spunea asta în timp ce-și arunca hainele murdare la doi pași de coșul de rufe sau lăsa vasele exact acolo unde terminase de mâncat.
Într-o seară, a venit acasă și imediat a început să inspecteze casa ca un fel de sergent de instrucție. Și-a trecut degetul pe pervaz și a încruntat din sprâncene. „Ai ratat un loc. Chiar încerci?”
Am aruncat o privire de la laptop, abia stăpânindu-mi frustrarea. „Serios, Radu?”
A ridicat din umeri. „Spun doar că poate ai putea să te străduiești mai mult. Nu e ca și cum nu ai avea timp.”
Asta era noua lui replică preferată. Nu e ca și cum nu ai avea timp. De parcă ziua mea de muncă și naveta nu erau la fel de obositoare ca ale lui. Dar ultima picătură a fost într-o vineri seară.
Am intrat, visând la un duș fierbinte și ceva odihnă, dar în schimb am găsit o tânără în bucătăria noastră. Ținea un mop și purta un șorț, iar ochii îi fugeau nervos de parcă nimerise din greșeală în casa greșită.
Radu stătea lângă ea, cu brațele încrucișate și cu un zâmbet satisfăcut. „Laura, fă cunoștință cu Maria. Ea este aici să te învețe cum să faci curățenie și să gătești corect.”
Am clipit, încercând să procesez ce auzeam. „Scuze… să mă învețe?”
Radu a oftat de parcă vorbea cu un copil încăpățânat. „Da, draga mea. Am încercat să fiu răbdător, dar evident nu înțelegi. Ioana a sugerat să aduc pe cineva să te ajute să te pui la punct. Așa că, iată-ne.”
Maria m-a privit, apoi pe Radu, și din nou pe mine. „De obicei doar… știți, fac curățenie în case,” a spus încet, aproape scuzându-se. „Mi-a oferit dublu dacă te învăț.”
M-am întors spre Radu, abia stăpânindu-mi vocea. „Deci, o plătești ca să mă învețe să fac curățenie și să gătesc?”
A dat din cap, încă fără să înțeleagă. „Da. În felul acesta, poți învăța cum să faci corect. Maria, nu te reține.”
Am vrut să țip. Bărbatul acesta, care nu ridicase niciodată un deget, avea tupeul să angajeze pe cineva să mă învețe cum să fac curățenie? Am văzut și disconfortul Mariei, de parcă fusese târâtă într-o emisiune de televiziune ciudată.
Am forțat un zâmbet, fierbând pe dinăuntru. „Sunt sigură că am multe de învățat, Radu. Mulțumesc că te gândești la mine.”
Radu a plecat, mulțumit de el însuși, în timp ce Maria părea gata să fugă. M-am aplecat, coborându-mi vocea. „Ascultă, nu am nevoie de lecții. Dar am o idee care ar avea nevoie de puțin ajutor. Ești dispusă?”
Chipul Mariei s-a luminat, intrigată. „Ce ai în minte?”
Am zâmbit, deja planificând. „Să zicem doar că Radu e pe cale să învețe o lecție pe cont propriu.”
În următoarele săptămâni, i-am oferit lui Radu exact ce ceruse: soția perfectă. În fiecare zi, mă trezeam devreme, îi pregăteam micul dejun, curățam casa până strălucea și găteam cine elaborate care arătau de parcă ar fi fost scoase dintr-o emisiune de gătit.
Chiar mă îmbrăcam frumos în fiecare seară, întâmpinându-l la ușă cu un zâmbet care nu ajungea până la ochi.
Dar eram rece ca gheața. Nu mă plângeam și nu mă văitam, dar nici nu mă implicam. Fără conversații despre ziua mea, fără gesturi afectuoase, nici măcar un râs casual. Am devenit imaginea perfecțiunii domestice, dar doar executam mișcările mecanic. Nu a durat mult până când Radu și-a dat seama că ceva era în neregulă.
„Hei, draga mea,” a spus într-o seară, stând în pragul bucătăriei în timp ce pregăteam o cină în trei feluri. „Ai fost cam tăcută în ultima vreme. E totul în regulă?”
Aproape că nu m-am uitat la el, păstrându-mi tonul politicos, dar distant. „Sunt bine, Radu. Doar ocupată cu casa, așa cum ai vrut.”
I s-au încrețit sprâncenele. „Nu trebuie să fii… atât de dedicată. Adică, e grozav, dar parcă ești aici, dar nu ești.”
Am ridicat din umeri, aranjând masa cu precizie. „Doar mă concentrez pe ceea ce mi-ai cerut, Radu.”
A dat din cap, dar am putut vedea că era confuz. Asta voia, nu-i așa? O casă perfectă, mese perfecte, soție perfectă. Dar nu-i ofeream satisfacția căldurii mele obișnuite și începea să-l deranjeze.
Pe măsură ce zilele treceau, mi-am continuat actul. Fiecare sarcină era realizată impecabil, dar relația noastră? Era rece și mecanică, ca o reprezentație bine repetată. Știam că Radu simțea distanța dintre noi, dar nu știa cum să o repare. Și nu aveam de gând să-i fac viața mai ușoară.
Apoi a venit ziua pe care o planificasem de săptămâni. După o cină perfect tăcută, am curățat farfuriile și m-am întors către el cu un zâmbet vesel. „Radu, trebuie să vorbim.”
S-a uitat la mine, un zâmbet nervos încolțindu-i pe buze. „Ce s-a întâmplat?”
M-am așezat în fața lui, punând pe masă o foaie de hârtie pliată frumos. „M-am gândit mult la toată treaba asta cu ‘soția perfectă’. Maria chiar mi-a deschis ochii asupra cât de multă muncă necesită să menții o gospodărie la acest nivel. E un job cu normă întreagă, sincer.”
Radu s-a încruntat, nefiind sigur unde vreau să ajung. „Uh, ok?”
„Așa că am decis,” am continuat veselă. „O să-mi dau demisia și să mă concentrez pe asta cu normă întreagă.”
Fața i-a căzut. „Îți dai demisia?”
„Da! Ai vrut casa să fie impecabilă, mesele pregătite de la zero și totul în ordine. Pentru a face asta, trebuie să-mi dedic tot timpul. Dar iată partea interesantă – nu pot face asta gratis.”
A clipit, confuz. „Ce vrei să spui ‘nu pot face asta gratis’?”
Am împins hârtia spre el. Era un contract pe care îl scrisesem, cu noile mele condiții.
„Dacă renunț la cariera mea, ar trebui să fiu compensată. Ioana nu lucrează, iar Andrei o întreține. Așa că, am nevoie să-mi plătești un salariu. Asta mi se pare corect.”
S-a uitat la mine, fața trecând de la confuzie la indignare. „Vrei să te plătesc? Laura, asta e absurd!”
Mi-am păstrat tonul dulce, dar cuvintele erau pline de gheață. „Oh, dar are perfect sens. Ai vrut să fiu o soție perfectă, și am fost. Dar perfecțiunea nu vine gratis, Radu. Dacă te aștepți să mențin gospodăria la standardele tale, merit o compensație. Și dacă nu ești dispus să plătești, e în regulă. O să mă opresc din a face asta.”
A rămas cu gura căscată, culoarea dispărându-i din față. „Nu ți-am cerut niciodată să-ți dai demisia! Nu am vrut asta.”
M-am ridicat, păstrându-mi vocea calmă, dar fermă. „Exact. Și acum știi cum e. Dacă nu ești dispus să mă plătești, poate e timpul să începi să contribui mai mult în casă. Sau poți oricând să o angajezi pe Maria cu normă întreagă. E grozavă, la urma urmei.”
L-am lăsat acolo, confuz și fără cuvinte.
De atunci, atitudinea lui Radu s-a schimbat. Nu a fost de acord să mă plătească, desigur, dar a încetat și să se plângă. Și dintr-o dată, treburile casnice nu mai erau doar responsabilitatea mea.
Radu a început să-și ridice lucrurile după el, să spele rufele și chiar să gătească cina câteva seri pe săptămână. Nu a mai menționat-o pe Ioana niciodată și nu l-am mai văzut inspectând rafturile în căutare de praf.
Se pare că, atunci când oferi cuiva exact ceea ce crede că vrea, își dă seama destul de repede că fantezia nu este nici pe departe la fel de dulce ca realitatea. Radu a învățat asta pe propria piele, iar eu am obținut ceea ce îmi dorisem tot timpul: respect.
În cele din urmă, Radu nu avea nevoie de o soție perfectă; avea nevoie de un partener. Și dacă a fost nevoie să angajeze o menajeră și să întocmesc un contract fals pentru a ajunge acolo, ei bine, a fost o lecție care a meritat predată.