Iubitul meu găsea mereu un motiv să nu mă invite la el acasă. Totul s-a schimbat când am aflat adevărul.
Iubitul meu găsea întotdeauna o scuză să nu mă invite la el acasă Andreea și Ion se plimbau cot la cot, mâinile lor strâns împletite în timp ce se îndreptau pe străduțele liniștite ale unui cartier din București, luminat de felinare palide.
Aerul răcoros al serii le mângâia fețele, iar râsetele lor răsunau discret în liniștea nopții. Relația lor era încă tânără, de doar două luni, dar conexiunea dintre ei era atât de naturală, încât părea că se cunosc de ani de zile.
Andreea s-a uitat la Ion cu un zâmbet jucăuș pe buze. “Știi,” începu ea pe un ton glumeț, “încă nu pot să uit prima dată când am văzut poza ta de profil pe aplicația aia de întâlniri.”
Ion zâmbi, privirea lui curioasă. “Serios? Ce-ai gândit atunci?”
Andreea râse ușor, clătinându-și capul. “Pozai cu un pește uriaș în mână! Nu mă puteam opri din râs. M-am întrebat: ‘Cine e tipul ăsta care încearcă să impresioneze lumea cu abilitățile lui de pescar?'”
Fața lui Ion se îmbujoră ușor, dar zâmbetul său nu se știrbi. “Eh, ce pot să spun? A fost un moment de mândrie. Peștele acela era mare! În plus,” continuă el, trăgându-și pieptul în glumă, “arătam că pot să aduc mâncare pe masă, nu? Un bărbat adevărat!”
Andreea chicoti la tonul lui exagerat, iar amândoi izbucniră într-un râs plin de viață. Totul între ei părea atât de ușor și natural.
Ion o trase mai aproape de el, sărutând-o tandru, dar chiar atunci, aproape ca un reflex, se retrase ușor.
“Se face târziu,” spuse el cu blândețe, uitându-se la strada pustie. “Ar trebui să chem un taxi să te ducă acasă.”
Andreea se simți ușor confuză de schimbarea bruscă de ton. Se distrau atât de bine, iar ea nu era pregătită ca noaptea să se termine.
“Sau,” sugeră ea cu un zâmbet șmecher, “poate că am putea împărți taxiul. Sau mai bine… am putea merge împreună la tine?”
Ion zâmbi, dar postura lui se schimbă. Se scărpină la ceafă și privi scurt în jos, evitând contactul vizual. “Casa mea e destul de aproape. Voi merge pe jos.”
Sprâncenele Andreei se arcuiră ușor, dar ea încercă să păstreze un ton glumeț. “Atunci, mergem împreună la tine?”
După două luni de întâlniri, Andreea începea să fie tot mai curioasă de ce Ion nu o invitase niciodată la el acasă. Să fie oare ceva ce ascundea? Sau era pur și simplu nesigur?
Zâmbetul lui Ion păli ușor, iar el apelă rapid un taxi pentru ea, fără să mai spună mare lucru.
În taxi, pe drumul spre casă, mintea Andreei era plină de întrebări. Oare Ion ascundea ceva? De ce nu voia să o ducă acasă? Să fie oare altcineva implicat?
A doua zi dimineață, aceste întrebări îi dădeau Andreei târcoale. Ceva nu era în regulă și simțea că nu mai putea aștepta să afle adevărul.
Așa că, într-o tentativă de a găsi o scuză potrivită, se hotărî să gătească o plăcintă de mere, un pretext perfect pentru o vizită neașteptată. Dacă lucrurile deveneau stânjenitoare, măcar avea plăcinta ca armă de împăcare.
După ce termină de gătit, își puse plăcinta într-un coș frumos și se îmbrăcă lejer, dar cu grijă, pentru a arăta relaxată. Apoi, cu inima bătându-i cu putere, chemă un taxi și se îndreptă spre adresa pe care reușise să o afle cu puțin timp în urmă.
Când taxiul se opri în fața casei lui Ion, Andreea simți cum nervii îi erau întinși la maxim. Casa era mică, dar părea liniștită și primitoare. Bătând ușor la ușă, urechile ei se încordară pentru a prinde orice sunet din interior.
Apoi auzi ceva care îi strânse stomacul: o voce de femeie. Și imediat după, o voce de copil.
Ușa se deschise ușor, iar Ion apăru în prag, chipul lui palid de șoc. “Andreea?” întrebă el surprins. “Ce faci aici?”
Andreea încercă să rămână calmă. “Am adus o plăcintă… pentru tine,” spuse ea, dar ochii ei se mutară rapid spre interiorul casei, unde auzea vocile.
“Dar ai musafiri, nu-i așa? Ion, te rog, spune-mi adevărul. Ești căsătorit? Ai o familie?”
Ion respiră adânc și deschise ușa mai larg. “Am fost căsătorit,” spuse el cu voce grea. “Dar soția mea a murit. Sunt văduv.”
Înainte ca Andreea să poată răspunde, o fetiță apăru din spatele lui Ion, privind-o curioasă. “Salut! Eu sunt Maria. Cine ești tu?”
Andreea simți cum inima i se înmuie. Se aplecă și îi zâmbi fetiței. “Salut, Maria. Eu sunt Andreea.”
Maria se uită la tatăl ei și, plină de entuziasm, strigă: “Poate să rămână la cină, tati? Te rog?”
Ion privi la Andreea cu o expresie nesigură, dar ea îi răspunse cu un mic zâmbet și aprobă din cap.
Cina fusese simplă, dar căldura fetiței și prezența ei aduseră un sentiment de familiaritate. În acel moment, Andreea înțelese că Ion nu încerca să ascundă ceva urât. El doar își proteja familia și pe sine însuși, încercând să găsească momentul potrivit pentru a o introduce în această parte a vieții lui.
Când noaptea se încheie, relația lor nu mai era aceeași. O nouă conexiune, mai profundă, bazată pe încredere și onestitate, începea să se contureze între ei.