Aveam 36 de ani când, după moartea părinților mei, am descoperit că eram adoptat, pentru că am găsit o scrisoare de la mama mea biologică.
Primul care a murit a fost tatăl meu, din cauza unui atac de cord în somn. Mama i-a urmat după două luni, iar, fiind singurul copil, mi-a revenit mie sarcina de a organiza totul.
Am început să pun ordine în casa părinților, începând cu documentele importante și conturile care trebuiau închise. Planul meu era să mă mut în casa lor pentru a economisi chiria. Însă am dat peste un document neașteptat. Într-o cutie din dulap, am găsit o scrisoare adresată mie, alături de câteva documente ciudate. Nu mai văzusem niciodată aceste hârtii.
Erau acte de adopție. Imaginați-vă șocul meu. Aveam 36 de ani și tocmai aflasem, absolut întâmplător, că fusesem adoptat. Părinții mei clar nu intenționaseră să îmi spună asta. Mă făcuseră să mă simt copilul lor întru totul, dar ar fi fost bine să știu.
Aș fi avut multe întrebări de pus, dar, din păcate, nu mai aveam pe cine întreba, așa că a trebuit să caut răspunsuri în documente. Adopția avusese loc în Cluj, unde locuisem înainte.
A fost o adopție închisă, iar părinții mei o cunoscuseră doar pe mama mea biologică, care îmi scrisese o scrisoare.
În ea explica faptul că avea 18 ani, nu avea familie, nici sprijin și nu-mi putea oferi nimic. Așa că adopția părea cea mai bună soluție. Puteam să înțeleg, deși îmi imaginam că sentimentele mele despre acest lucru aveau să oscileze în timp. Citeam fără emoție, încercând doar să înțeleg mai mult.
O chema Helena și voia să știu că mă iubește foarte mult.
„Te dau spre adopție doar pentru că te iubesc enorm și vreau să ai cea mai bună viață posibilă. Sper că aceasta a fost decizia corectă. Cu toată dragostea, mama.”
Am citit ultimele cuvinte ale scrisorii sale și am simțit o tristețe profundă pentru că părinții mei nu-mi spuseseră niciodată.
Dar ce puteam să fac acum? Pe verso-ul foii era numele complet al mamei mele biologice și adresa ei. Așa că, dacă îmi doream, puteam încerca să o găsesc. Dar oare îmi doream asta? Poate că nu. Poate că i-aș fi făcut rău văzând-o. Sau poate că m-aș fi rănit pe mine însumi.
Am fost copleșit de confuzie, așa că am pus toate documentele și scrisoarea înapoi în cutie și am continuat să pun ordine în lucrurile părinților. Aveam să mă ocup de această chestiune mai târziu.
Mi-au trebuit câteva luni, dar în cele din urmă am cedat și mi-am cumpărat un bilet de avion pentru Cluj. O găsisem deja pe rețelele sociale și știam exact unde lucra. Era ospătăriță și barista într-o cafenea.
Așa că am mers direct acolo după ce am închiriat o mașină de la aeroport. M-am apropiat de tejghea, dar o tânără încasa comenzile clienților. Nu era nimeni altcineva. Oare avea zi liberă? Nu știam, așa că mi-am comandat o cafea și o brioșă, am plătit și m-am așezat la o masă la întâmplare.
M-am jucat pe telefon câteva minute până când am auzit o voce caldă, cu un accent dulce, latino. „Salut, dragule. Iată comanda ta,” a spus ea, și am simțit cum mi se oprește inima când am ridicat privirea.
Am recunoscut-o imediat. Aveam aceiași ochi și aceeași formă a nasului. „Mulțumesc,” am răspuns, sperând că vocea nu îmi tremura. Mi-a urat poftă bună și s-a întors la muncă.
Am mâncat brioșa, fără să-i simt gustul. Încercam să mă uit la ea fără să par suspect. N-am reușit, pentru că ea venea deseori la masa mea să mă întrebe dacă vreau altceva. Am continuat să cer prăjituri și am băut vreo patru cești de cafea în acea după-amiază. La final, am plecat și m-am cazat la un hotel.
A doua zi, m-am întors la cafenea cu laptopul meu și am lucrat de acolo. A fost o scuză excelentă ca să rămân toată ziua. Am vorbit mai mult cu ea, iar la sfârșitul turei sale s-a așezat cu mine.
M-a întrebat despre viața mea și despre munca mea, iar eu i-am spus că sunt destul de plictisitoare. „Și a mea e la fel,” a spus Helena. Se căsătorise la 30 de ani, dar soțul ei o părăsise când nu reușise să rămână însărcinată, așa că acum era singură. Dar era destul de fericită. Îi plăcea munca ei și avea o casă, așa că totul era bine. M-am bucurat pentru ea.
Am continuat să vin zi de zi, timp de două săptămâni. De fiecare dată aflam ceva nou despre ea și mă simțeam minunat. Dar, în cele din urmă, a trebuit să mă întorc acasă.
Cu toate acestea, când am ajuns, mi-am dat seama că nu mai voiam să fiu acolo. Îmi lipseau enorm părinții mei. Acum eram complet singur, fără nicio altă familie care să mă susțină sau să-mi fie alături. Fiind aproape de Helena, simțeam că îmi găsesc un echilibru.
Așa că am scos casa părinților la vânzare și m-am mutat în Cluj. Munca mea era la distanță, așa că nu era o problemă. Am putut pleca imediat, lăsând agentul imobiliar să se ocupe de vânzare.
„Clientul meu preferat! Unde ai fost, Anton?” m-a întâmpinat când am intrat în cafenea. Am zâmbit și m-am așezat, comandând ca de obicei.
„A trebuit să rezolv câteva lucruri, dar de acum înainte mă vei vedea des,” i-am spus, zâmbind.
„Bine, revin imediat cu comanda ta,” a spus și s-a dus să prepare cafeaua.
Am continuat să zâmbesc în timp ce o priveam la mașina de cafea și am realizat că, în curând, va trebui să îi spun adevărul.
Dar aș putea oare să fac asta? Ar trebui să îi spun că eu sunt copilul pe care l-a dat spre adopție? Tu ce ai face?
Spune-ne părerea ta și împărtășește această poveste cu prietenii tăi. Poate le va inspira și le va aduce o zi mai bună.