La cea de-a 50-a aniversare a căsniciei noastre, mă aflu lângă Mihai, bărbatul care a însemnat totul pentru mine. Este un moment pe care îl privesc cu uimire, o celebrare a iubirii care a sfidat trecerea anilor și a unei vieți pe care nici măcar timpul nu a putut-o destrăma.
Mă numesc Ana și, la 68 de ani, sunt înconjurată de cei dragi, într-o cameră plină de râsete și bucurie. Fiecare chip din jurul meu este o parte din viața noastră, o viață care a fost cândva un vis frumos, apoi un coșmar, iar acum o poveste ce sfidează rațiunea. Am parcurs un drum incredibil împreună, plin de încercări și despărțiri, iar azi suntem aici, la jumătate de secol de când am spus „da”.
Aveam doar cincisprezece ani când l-am cunoscut pe Mihai. Eram nouă într-un oraș necunoscut, într-o școală care nu-mi părea deloc prietenoasă. În prima zi, m-am rătăcit pe holurile acelei clădiri mari, încercând să găsesc sala de matematică. Atunci, cineva m-a împins brusc, iar cărțile mi-au zburat din mâini. Îmi amintesc râsetele fetelor din spatele meu și vocea unei dintre ele: „Ești cam pierdută, nu-i așa?” M-am aplecat să-mi adun cărțile, simțindu-mă rușinată și cu ochii în lacrimi.
În acel moment, o voce fermă s-a făcut auzită. „Hei, las-o în pace!” Când m-am uitat în sus, l-am văzut pe Mihai, un băiat înalt cu părul cârlionțat și o privire hotărâtă. Mi-a întins o carte și mi-a zâmbit, întrebându-mă dacă sunt bine. „Ana,” i-am răspuns timid, iar el, cu o siguranță care m-a surprins, mi-a spus: „Clasa de matematică e pe aici. Vrei să te însoțesc?” Am dat din cap, iar de atunci, am devenit inseparabili.
Ne-am căsătorit la optsprezece ani, într-o ceremonie modestă, dar plină de dragoste. Eu purtam o rochie simplă, lucrată de mama, iar Mihai îmbrăcase costumul tatălui său. Eram tineri și plini de speranțe. La scurt timp după, am aflat că așteptăm un copil. Mihai era în culmea fericirii, promițându-mi că va construi un pătuț cu propriile mâini.
Când fiica noastră s-a născut, Mihai a plecat în armată. Îmi amintesc acea despărțire dureroasă. „O să mă întorc repede, Ana”, mi-a spus el, iar eu l-am crezut. S-a întors, într-adevăr, dar doar pentru o scurtă perioadă. Apoi, într-o zi, mi-a spus că pleacă într-o excursie cu foștii săi colegi, pentru a se relaxa. A fost ultima oară când l-am văzut.
Au urmat săptămâni de căutări. Prieteni, rude și localnici au străbătut pădurile, dar Mihai era de negăsit. După multe luni, poliția mi-a spus că probabil a avut loc o avalanșă. Am refuzat să accept, dar, în timp, realitatea s-a impus și am continuat să trăiesc, încercând să îmi reconstruiesc viața.
Anii au trecut. Fiica mea a crescut, iar eu am întâlnit pe cineva nou, Andrei. Era un om blând și răbdător, care știa totul despre povestea mea cu Mihai. Am format o familie și am găsit liniștea pe care o credeam pierdută. După un timp, am decis să ne căsătorim și cu Andrei.
Însă, într-o zi de neuitat, când viața noastră părea stabilă, ușa s-a deschis și Mihai a intrat în cameră. Timpul părea să se fi oprit. Era slab, cu chipul obosit, dar același Mihai pe care îl iubisem. Mi-a povestit cu greu despre anii pierduți, despre amnezia de care suferise și despre o femeie care l-a salvat, crezându-l soțul ei.
A fost nevoie de multă răbdare și de multă durere pentru a-l reintroduce în viața noastră. Andrei a înțeles, cu toate că decizia mea de a mă întoarce la Mihai i-a frânt inima.
Astăzi, aici, celebrând 50 de ani împreună, suntem un amestec de durere, speranță și iubire. Ne strângem mâinile și știm că, indiferent de ce s-a întâmplat, suntem acolo unul pentru celălalt. În ochii lui Mihai văd acea promisiune din ziua căsătoriei noastre și știu că dragostea adevărată nu dispare.