Într-o zi obișnuită, mă întorceam acasă de la serviciu, cu mintea încărcată de grijile facturilor ce trebuiau plătite în acea seară. Pe când cotisem spre piața orașului, o melodie familiară mi-a oprit pașii. Era cântecul pe care îl compusesem pentru fiica mea, Maria, înainte ca ea să dispară din viața noastră, acum 17 ani. Un colind blând despre un câmp de flori scăldat în raze de soare, menit să îi lumineze visele. Nimeni altcineva nu ar fi trebuit să îl știe. Și totuși, acolo, în mijlocul pieței, o tânără blondă îl cânta cu ochii închiși și un zâmbet senin pe chip.
Inima mi s-a strâns, iar amintirile cu Maria au invadat fiecare colțișor al sufletului meu. Zilele în care casa noastră era plină de râsete și cântece păreau de neatins. Durerea pierderii ei rămăsese, însă, un gol care nu s-a umplut niciodată. Simțeam cum grijile mele se dizolvă în aer, iar pașii mă purtau involuntar spre ea, de parcă ceva mai puternic decât rațiunea mă călăuzea.
O priveam cu o familiaritate tulburătoare. Părul ei blond, mătăsos, îi încadra fața delicată, iar zâmbetul ei aducea aminte de cel al Mariei. Pe obrazul ei stâng se putea zări o mică adâncitură, un semn pe care îl recunoscusem dintotdeauna ca al soției mele, Camelia. Nu puteam să nu mă întreb: oare aceasta e Maria mea?
Cu inima în piept zbătându-se, am înaintat încet și am urmărit-o până la finalul cântecului. Când și-a ridicat privirea, ochii ei au întâlnit-o pe a mea. Observându-mi expresia, și-a întors ochii ușor rușinată, în timp ce mulțimea o aplauda cu căldură.
— Vă mulțumesc că m-ați ascultat! — a spus ea, cu voce caldă, plină de bucurie. Însă când privirile ni s-au întâlnit din nou, de data aceasta a observat neliniștea ce mă stăpânea.
— Se pare că nu ți-a plăcut, nu? — a glumit ea, apropiindu-se zâmbind. — Am cântat așa de rău?
— Nu, deloc, — am răspuns, încercând să-mi ascund emoțiile. — Cântecul acesta înseamnă foarte mult pentru mine.
— Serios? — m-a întrebat surprinsă. — Și pentru mine înseamnă mult. E una dintre puținele amintiri pe care le am din copilărie. Am fredonat mereu melodia asta.
A simțit că e timpul să plece, dar eu am continuat cu speranță:
— Ai vrea să-mi povestești mai multe despre asta?
— E o poveste lungă, — a zis, aruncând o privire grăbită la ceas. — Poate altădată.
— Te rog, — am insistat, cu inima bătând tare. — Hai să stăm la o cafea, dacă ai timp.
A ezitat, dar în cele din urmă a acceptat. Am mers împreună la o cafenea, iar privind-o pe tânăra blondă, fiecare trăsătură și gest îmi păreau atât de familiare, ca o piesă dintr-un puzzle ce se întoarce acasă.
— Ai o voce minunată, — am spus, încercând să-mi stăpânesc emoțiile.
— Mulțumesc, — a răspuns ea cu un zâmbet sincer. — A fost o întâmplare să cânt aici. Am auzit trupa și m-am alăturat.
— Dar cântecul… de unde îl știi? — am întrebat curios.
A oftat adânc, privind în ceașca de cafea:
— Nu știu exact. E singura amintire din copilărie. Părinții mei adoptivi spuneau că îl fredonam mereu.
Un fior rece mi-a străbătut trupul.
— Părinți adoptivi? — am întrebat, cu vocea tremurândă.
— Da. Am fost adoptată când aveam cinci ani. Mi-au spus că părinții mei naturali au murit într-un accident. Dar am simțit mereu că ceva lipsește.
Mâinile îmi tremurau necontrolat.
— Ai încercat vreodată să afli mai multe?
— Am încercat, — a spus tristă. — Dar nu am prea multe indicii. Doar acest cântec mă leagă de trecut.
Piesele începuseră să se potrivească în mintea mea. Am întrebat dacă mai știe ceva.
— Numele meu ar putea fi Maria, — a murmurat ea. — Dar nu sunt sigură. Acum mă numesc Sara.
Cuvintele i-au lovit profund pe amândoi.
— Fiica mea dispărută se numea Maria, — am spus cu glas slab. — A dispărut acum 17 ani. Iar mama ei este Camelia.
Privirea ei s-a schimbat brusc.
— Mama mea se numea Camelia, iar tatăl meu era Dan?
— Da, — am confirmat, cu lacrimi în ochi.
Ne-am îmbrățișat, lăsând lacrimile să curgă liber. Ani pierduți, durere, dor – toate se eliberau în acel moment.
După această întâlnire neașteptată, am mers acasă unde Camelia, surprinsă și copleșită de bucurie, ne-a primit cu brațele deschise. Trei inimi s-au regăsit, povestind, recuperând timpul pierdut și găsind, în sfârșit, liniștea. Testele ADN au confirmat ceea ce sufletele noastre știau deja: Maria se întorsese acasă, iar casa noastră a redevenit locul râsetelor și iubirii.
Uneori, viața îți aduce înapoi ceea ce ai crezut pierdut pentru totdeauna, chiar și atunci când speranța părea stinsă.