Într-o dimineață scăldată de lumina palidă a soarelui, Ionuț, un băiețel de doar un an, m-a surprins întinzându-mi o cheie veche, ochii săi mici strălucind de curiozitate. M-a apucat de mână cu o determinare neașteptată pentru vârsta lui și a tras de mine către subsolul casei Popescu. Întreaga situație părea ireală, dar privirea lui Ionuț mă convingea că era mai mult decât o simplă joacă.
– Ce ai acolo, Ionuț? am întrebat zâmbind, încercând să îmi ascund uimirea. Băiețelul mi-a răspuns doar printr-un chicot, dar a continuat să mă îndrume, arătându-mi către o ușă veche de lemn, ascunsă în spatele unei perdele groase de pânză. Am ezitat o clipă, apoi am introdus cheia în broască și am simțit cum mecanismul cedează cu un clic înfundat. Ușa s-a deschis scârțâind, dezvăluind o cameră scufundată în întuneric și praf.
– Aici ascundem comori, Ionuț? am întrebat, încercând să îl fac să râdă. Dar el privea serios în jur, ca și cum înțelegea că descoperisem un loc special. Am aprins o lanternă și am pășit înăuntru. Pereții erau căptușiți cu rafturi pline de obiecte vechi, iar în mijloc, pe un piedestal, trona o cutie metalică ce sclipea sub lumina slabă.
Am deschis cutia cu mâinile tremurânde. Înăuntru, un medalion vechi și un teanc de scrisori legate cu o panglică roșie. Am luat prima scrisoare, iar inima mi-a tresărit când am văzut semnătura de la final: „Ion”.
– „Dragă fiule”, am început să citesc cu voce tare. „În această cutie am păstrat scrisorile de dragoste pe care le-am schimbat cu mama ta în timpurile noastre cele mai frumoase. Acestea sunt martorele unei iubiri profunde și adevărate, care sper să te învețe și pe tine într-o zi ce înseamnă să iubești cu adevărat.”
În timp ce citeam, Ionuț își lăsase capul pe umărul meu. Ochii lui mari, deși prea tineri pentru a înțelege fiecare cuvânt, păreau să absoarbă emoțiile transmise prin acele rânduri. Am continuat să răsfoiesc scrisorile, iar fiecare pagină aducea la lumină povestea de dragoste dintre părinții lui Ionuț – o poveste despre pasiune, speranță și sacrificii.
– Erau niște vremuri grele, Ionuț, i-am șoptit, fără să-mi dau seama dacă îmi auzea cu adevărat vorbele. Părinții tăi au avut o iubire cum rar întâlnești.
Băiețelul a chicotit, atingând medalionul din cutie, ca și cum voia să îl păstreze aproape. Zâmbind, l-am strâns în brațe.
Cu timpul, camera veche din subsol s-a transformat. Am curățat praful, am așezat perne moi și am pus o lampă caldă pentru lectură. Ionuț, deși mic, venea des și îmi cerea să îi citesc din scrisori.
– Povestește-mi mai mult despre mama și tata, îi spuneam eu, iar el mă privea serios, ca un mic adult. Și astfel, serile noastre au devenit un ritual al poveștilor, al lecțiilor despre iubire, sacrificiu și loialitate.
Anii au trecut, iar Ionuț a crescut. Într-o seară, când avea 18 ani, m-a privit cu ochii plini de o lumină matură.
– Trebuie să scriu despre ei, mi-a spus hotărât. Acele scrisori… sunt mai mult decât amintiri. Sunt lecții pentru toată lumea.
Și așa a făcut. Cartea lui, inspirată din acele scrisori, a devenit un omagiu adus iubirii părinților săi. Comunitatea literară a fost impresionată, iar eu, care am fost martorul acelei transformări, nu puteam fi mai mândră.