Mama adoptivă Elena văzuse zeci de copii care își găseau noi familii și părăseau casa ei cu fețe zâmbitoare. Acest lucru îi aducea o mare împlinire în suflet. Însă un băiat care venise la ea nu își găsea încă drumul și Elena și-a dat seama că va trebui să găsească o modalitate să-l ajute.
Elena lucrase ca mamă adoptivă de mai bine de zece ani, un rol care îi umplea viața cu momente de bucurie, dar și de tristețe.
Își amintea de zecile de copii pe care i-a îngrijit, fiecare având propria poveste, fiecare căutând un nou început într-o familie diferită.
Această parte – ajutându-i să-și găsească drumul – era cea mai împlinitoare pentru Elena.
Avea o convingere adâncă că fiecare copil merită fericire și ținea cu tărie de acest vis, chiar și atunci când realitatea nu colabora întotdeauna.
Dar nu toți copiii găseau o familie permanentă imediat. Unii copii, din motive pe care Elena adesea nu le înțelegea, se mutau de la o casă de plasament la alta, fără să se stabilească vreodată cu adevărat, fără să găsească acea „familie pentru totdeauna” pe care o căutau.
Unul dintre acești copii era Marcu, un băiat de douăsprezece ani, cu un aer de tristețe tăcută ce rar dispărea.
Marcu fusese la Elena de ceva vreme acum, mult mai mult decât majoritatea copiilor de vârsta lui. Nu era neobișnuit; copiii de vârsta lui nu erau adesea aleși pentru adopție.
Majoritatea familiilor preferau copii mai mici.
Marcu însă era diferit. Se ținea departe de ceilalți copii, neparticipând la jocurile lor sau împărtășind prea multe gânduri.
Avea obiceiul de a sta singur, ghemuit peste o tablă de șah pe care Elena i-o dăduse.
Ore în șir, stătea în tăcere, jucând șah cu el însuși sau ocazional provocând-o pe Elena.
Într-o după-amiază, ca de obicei, Elena l-a găsit pe Marcu într-un colț al sufrageriei, ghemuit asupra tablei de șah, cu o ușoară adâncitură pe frunte.
Privirea lui era fixată pe piesele de parcă întreaga lume ar fi fost cuprinsă în acele pătrate negre și albe. Elena s-a apropiat în tăcere, pașii ei fiind abia auziți.
„Bună, Marcu, ce mai faci?” întrebă ea cu o voce blândă.
Marcu nu ridică privirea, dar dădu din cap ușor.
„Bine,” răspunse el cu tonul său calm obișnuit. Se opri o clipă și adăugă: „Joci cu mine?”
Elena zâmbi.
„Desigur.” Se așeză în fața lui, iar Marcu începu rapid să aranjeze piesele. Mâinile lui se mișcau cu îndemânare, așezând fiecare piesă precis, ochii lui nepărăsind nici măcar o clipă tabla.
Elena îi urmări exemplul, mutând o piesă de-a ei.
„Hmm, bine, hai să încercăm asta,” murmura ea cu gândul, dorind să adauge un pic de provocare jocului. Marcu însă se mișca rapid, contracarând mutările ei de parcă le-ar fi anticipat pe toate.
„Șah mat, am câștigat,” spuse el, cu vocea la fel de plată și calmă ca de obicei, dar cu o urmă de satisfacție în ochi.
Elena râse ușor, clătinând din cap. „Da, ai câștigat. Ai cu adevărat un talent pentru asta.”
Marcu ridică din umeri. „Nu e nimic special; mereu joci la fel, așa că e ușor să câștigi.”
„Marcu,” spuse Elena, cu un ton cald dar ferm, „am mai vorbit despre asta – nu e frumos să spui așa ceva.”
„Dar e adevărat,” răspunse el, fără a-și schimba expresia.
„Da, dar uneori e mai bine să alegi cuvinte mai blânde,” explică ea blând.
„De ce?” întrebă el, ochii lui întâlnindu-i pentru prima dată privirea, o scânteie de curiozitate aprinzându-se pentru o clipă.
Elena chicoti. „Bine, hai să lăsăm asta.”
A urmat o pauză scurtă, iar apoi Marcu se aplecă înainte, vocea lui căzând aproape la un șoptit.
„Elena, pot să te rog ceva?”
Elena ridică o sprânceană, intrigată.
„Da, desigur. Ce ai în minte, Marcu?”
Se uită în jurul camerei, de parcă s-ar fi asigurat că nimeni nu-l aude, apoi spuse: „Poți să mă duci la bunica mea?”
Ochii Elenei se măriră ușor de surpriză.
„Ce? Bunica ta? Marcu, știi că nu ar trebui să ții lucruri ca astea în secret! Ea este familia ta!”
„Da, știu. Probabil mă caută,” răspunse Marcu, vocea lui fiind calmă dar cu o fărâmă de speranță.
Inima Elenei se înmuie.
„Desigur! De ce nu mi-ai spus mai devreme? Dă-mi adresa sau numărul ei de telefon și o voi contacta.”
Dar Marcu dădu din cap. „Nu știu nici eu.”
„Fără adresă? Nici măcar numele ei?” insistă Elena cu blândețe, gândindu-se deja la modalitățile prin care ar putea să-l ajute.
„Numele ei este Tania,” spuse el, vocea lui fiind mică dar sigură.
„Tania… Și numele de familie?”
„Popescu.”
Elena dădu din cap gânditoare.
„Voi încerca să o găsesc. Va trebui să anunț serviciile sociale; ei știu cum să o găsească și să ia legătura cu ea.”
„Asta va dura prea mult,” insistă Marcu, cu privirea devenind intensă.
„Știu unde va fi în timpul Crăciunului. Trebuie să mergem în orașul ei.”
„Marcu… Aș putea avea probleme dacă nu obțin aprobarea agenției mai întâi.”
„Dar bunica mea mă poate lua de aici,” imploră el, cu vocea tremurând ușor. „Te rog, Elena!”
În cele din urmă, ea suspină și dădu din cap.
„Bine… Vom găsi bunica ta. Îi voi explica unde stai și cum poate să te ia acasă. Apoi vom reveni, bine?”
„Bine,” răspunse Marcu, un zâmbet slab apărând pe buzele lui, cea mai rară expresie pe care Elena o văzuse la el.
A doua zi dimineața, pe măsură ce Elena făcea bagajele pentru mașină, Marcu stătea aproape, cu fața un amestec de entuziasm și nervozitate.
Ea îi oferă un zâmbet liniștitor.
„Ești gata să pleci, Marcu?” întrebă ea cu un ton ușor.
Marcu dădu din cap cu nerăbdare.
„Da! Hai să plecăm!”
După ce i-a spus la revedere lui Ionuț și i-a dat câteva ultime instrucțiuni despre ceilalți copii, Elena deschise ușa pentru Marcu, care sări imediat în mașină și se legă cu centura.
Pe măsură ce plecau din curte, Elena aruncă o privire și îl văzu deja bătând cu degetele de genunchi, cu un zâmbet jucăuș pe buze.
În curând, Marcu apucă butonul radio-ului, iar Elena nu-l opri. Găsi o stație care difuza colinde de Crăciun, iar fața lui se lumină când melodiile familiare umplură mașina.
Pentru prima dată, Elena îl văzu lăsându-se un pic mai liber. Chiar dansa puțin pe scaun, legănându-se pe ritmul muzicii.
„Îți place Crăciunul, Marcu?” întrebă Elena, zâmbind la entuziasmul lui.
„Da! Este… magia!” răspunse el, pe un ton cu totul diferit față de cum vorbise înainte.
Și, pentru o clipă, în acea mașină care se îndrepta spre necunoscut, Elena a simțit că, poate, cu adevărat, Marcu își găsise drumul.
Drumul spre orașul bunicii lui Marcu părea mai scurt decât de obicei. Pe măsură ce mașina aluneca pe drumurile pustii, cu peisaje care se schimbau rapid, Elena simțea o oarecare tensiune în aer. Nu era sigură ce va găsi când vor ajunge, dar instinctul ei îi spunea că, indiferent de rezultat, era corect să încerce.
Marcu stătea lângă fereastră, cu privirea fixată asupra peisajului, dar din când în când, își întorcea privirea spre Elena, ca și cum s-ar fi asigurat că totul va fi în regulă. În acel moment, Elena își dădea seama cât de mult înseamnă pentru el acest drum, cât de mult spera ca lucrurile să se schimbe pentru el, pentru că, deși nu spunea nimic, se vedea clar în ochii lui că asta era ceva important, poate cel mai important pas din viața lui.
„Elena…” spuse Marcu într-un final, cu o voce mai timidă decât de obicei. „Crezi că bunica mea va vrea să mă ia de aici? Crezi că o să mă iubească așa cum mi-ai spus tu că mă iubești?”
Elena îl privi din colțul ochiului și încet, cu o voce caldă, răspunse: „Marcu, fiecare familie este diferită, dar ceea ce pot să-ți spun este că bunica ta are un loc în inima ei pentru tine. Dacă o căutăm, sunt sigură că îți va deschide brațele. Iar eu voi fi aici, ca să te susțin, indiferent ce va urma.”
Marcu își încrucișa mâinile pe genunchi și rămase tăcut pentru câteva momente. Apoi, dintr-o dată, ridică privirea, privindu-o pe Elena cu o nouă hotărâre.
„Mulțumesc, Elena. Aș vrea ca viața mea să fie mai ușoară… dar dacă nu poate fi, măcar să o încep altfel, cu bunica.”
Elena simțea un fior în inima ei auzindu-l vorbind atât de deschis despre dorințele sale. „O să fie bine, Marcu. Poate nu va fi ușor, dar tu ai curajul să îți urmezi visul. Iar asta este tot ce contează.”
Când au ajuns în orașul bunicii, Elena a oprit mașina lângă un parc frumos, unde Marcu spusese că avea să o găsească. Era un loc liniștit, cu copaci înalți și străzi înguste, iar aerul era curat și proaspăt. Marcu se uita în jur, cu o privire de uimire și de neliniște, dar în același timp și cu un zâmbet timid pe buze.
„Acesta este locul, nu-i așa?” întrebă Elena.
„Da, aici. Întotdeauna aici, la Crăciun,” răspunse Marcu cu vocea tremurândă.
Elena își scoase telefonul și începu să caute un număr de contact sau o adresă, dar Marcu o opri cu un gest din mână.
„Nu am nevoie de ajutor, Elena,” spuse el cu o nouă hotărâre. „Mă voi descurca. Știu că bunica mă va găsi.”
„Marcu,” începu Elena, cu un ton blând, „ești pregătit? Vrei să o întâlnești acum?”
Marcu se uită la ea pentru o clipă, părând că se gândește la toate posibilele scenarii. Apoi, cu un zâmbet care a fost pentru Elena o revelație, răspunse: „Da. Sunt gata.”
Cu pași mici dar siguri, Marcu se îndreptă spre o casă veche din apropiere, cu o ușă verde și o fereastră pe care părea că o recunoaște. Elena îl urmări, simțind un amestec de emoții: mândrie, speranță și un fel de neliniște. Își dădea seama că acel moment era esențial pentru Marcu, pentru viitorul lui.
La câteva secunde după ce a ajuns în fața ușii, Marcu apăsă soneria. Ușa se deschise lent, iar o femeie în vârstă, cu părul alb și ochii blânzi, apăru pe prag. Când îl zări pe Marcu, chipul ei se lumină imediat și fără cuvinte, îi întinse brațele larg.
„Marcu!” spuse ea cu o voce plină de iubire. „Am știut că vei veni! Am simțit că te voi găsi în sfârșit!”
Marcu se apropie cu pași timizi, dar cu un zâmbet larg pe față. În acea clipă, Elena înțelesese totul. Marcu își găsise cu adevărat drumul. În brațele bunicii sale, el avea să învețe ce înseamnă să fi iubit cu adevărat.
„Ai ajuns acasă, Marcu,” spuse bunica, iar Elena nu mai putu să zâmbească decât cu o ușoară lacrimă în ochi.