Aceasta s-a întâmplat acum câteva zile, în timp ce eram la cumpărături. Dintr-o dată, o fetiță s-a urcat în coșul meu. Mi-a spus că o cheamă Lia și că nu își putea găsi mama. Am așteptat, gândindu-mă că mama ei va apărea curând, dar după 20 de minute, nimeni nu a venit să o caute.
Eram pe punctul de a suna la poliție când Lia m-a privit, vizibil agitată, și mi-a spus: „Te rog, nu mă duce înapoi. Mi-e frică.”
Nu a vrut să spună ce se întâmplă, dar era evident că ceva nu era în regulă. Mi-am dorit să o iau la mine acasă, doar pentru a o ține în siguranță până găseam o soluție. Totuși, sora mea a insistat că nu era o idee bună. În cele din urmă, ea a sunat la serviciile sociale, iar aceștia au venit să o ia pe Lia.
Mai târziu, am vorbit cu un prieten de-al meu, care este detectiv. Mi-a spus că Lia mai fugise de acasă înainte, dar de fiecare dată era trimisă înapoi, deoarece, oficial, nu părea să fie nimic în neregulă acolo.
Totuși, nu puteam scăpa de sentimentul că ceva era serios greșit. Așa că am făcut ceva nebunesc: am aflat unde locuiește și m-am urcat în mașină, hotărât să ajung acolo înaintea serviciilor sociale.
Pe măsură ce conduceam către adresa pe care mi-o spusese Lia, inima îmi bătea cu putere. Nu aveam un plan, doar o presimțire că această fetiță avea nevoie de ajutor. Când am ajuns, casa arăta normal—gazon îngrijit, un leagăn în curte—dar ceva părea… nepotrivit.
Am parcat la câțiva metri distanță și am privit cum mașina serviciilor sociale sosea câteva momente mai târziu. Doi angajați au coborât și s-au îndreptat spre ușă. O femeie le-a deschis—probabil mama Liei. I-a întâmpinat cu un zâmbet care nu părea deloc sincer.
Am decis să aștept. Nu voiam să mă amestec în treaba lor, dar nu puteam pleca fără să aflu mai multe.
După 15 minute, lucrătorii sociali au ieșit fără Lia. Acela a fost momentul în care nu am mai rezistat. Am coborât din mașină și m-am îndreptat spre casă.
Femeia m-a privit suspicios în timp ce mă apropiam. „Vă pot ajuta cu ceva?” a întrebat, cu o voce calmă, dar rece.
„Vreau doar să mă asigur că Lia este bine,” i-am spus, încercând să-mi păstrez calmul.
Expresia ei s-a înăsprit. „Lia este bine. Trece printr-o fază. Mulțumesc pentru grija dumneavoastră, dar nu e treaba dumneavoastră.” A început să închidă ușa.
Dar înainte să o închidă complet, am auzit un zgomot slab din interior—un scâncet, urmat de un „Nu!” abia auzit.
Instinctele mi-au intrat în alertă. „Dacă e bine, atunci de ce plânge?” am întrebat, apropiindu-mă mai mult.
Femeia a ezitat, apoi a răspuns tăios: „Este disciplinată. Acum plecați!”
Ceva era foarte greșit. Nu am plecat. În schimb, m-am întors la mașină și mi-am sunat prietenul detectiv. I-am explicat totul, cu vocea tremurând.
„Rămâi acolo,” mi-a spus ferm. „Vin imediat.”
Ce a urmat a fost ca într-un vis. Prietenul meu a sosit cu întăriri, și după o discuție aprinsă cu mama Liei, li s-a permis să intre în casă. Câteva minute mai târziu, au ieșit cu Lia. Ea se agăța de prietenul meu, cu lacrimi șiroindu-i pe obraji.
Se pare că „casa perfectă” ascundea un coșmar. Strigătele Liei nu fuseseră luate în serios până acum, dar de data aceasta, având un martor care să confirme frica ei, autoritățile nu au mai putut ignora situația.
Acea zi a schimbat totul. Lia a fost plasată într-un centru de urgență pentru plasament, iar eu nu pot înceta să mă gândesc la ea. Nu știu ce va urma, dar mi-am făcut o promisiune: voi face tot ce-mi stă în putere să mă asigur că Lia găsește o casă sigură și plină de iubire, așa cum merită.