Când am oferit să mă căsătoresc cu un străin fără adăpost, credeam că aveam totul sub control. Părea o înțelegere perfectă pentru a-i mulțumi părinților mei fără nicio legătură emoțională. Nu aveam idee că voi fi șocată când voi ajunge acasă după o lună.
Sunt Maria, am 34 de ani, și aceasta este povestea despre cum am trecut de la a fi o femeie fericită și singură, concentrată pe cariera mea, la a mă căsători cu un bărbat fără adăpost, doar ca să-mi văd viața răsturnată într-un mod neașteptat.
Părinții mei au insistat mereu să mă căsătoresc de când mă știu. Parcă aveau un cronometru care ticăia în capul lor, numărând secunde până când părul meu începea să devină alb.
Din această cauză, fiecare cină de familie se transforma într-o sesiune de căutare a unui soț pentru mine.
„Maria, dragă,” începea mama mea, Elena. „Îți amintești de fiul familiei Popescu? Tocmai a fost promovat manager regional la firma lui. Poate ar trebui să ieșiți la o cafea?”
„Mamă, nu sunt interesată de o relație acum,” spuneam eu. „Sunt concentrată pe carieră.”
„Dar, draga mea,” intervenea tata, Ionuț, „cariera nu te va ține de cald noaptea. Nu vrei pe cineva cu care să îți împarți viața?”
„Împart viața cu voi și cu prietenii mei,” replicam. „E suficient pentru mine acum.”
Dar nu se lăsau. Era un bombardament constant cu „Ce zici de X?” și „Ai auzit de băiatul ăsta drăguț?”
Într-o seară, lucrurile au luat o turnură neașteptată.
Eram la cina de duminică, ca de obicei, când părinții mei au dat vestea bombă.
„Maria,” a spus tata cu un ton grav. „Eu și mama ta am discutat.”
„Oh, nu, iar începe,” am murmurat eu.
„Am decis,” a continuat el, ignorând sarcasmul meu, „că dacă nu te căsătorești până la 35 de ani, nu vei vedea niciun ban din moștenirea noastră.”
„Ce?” am exclamat. „Nu puteți fi serioși!”
„Suntem,” a spus mama. „Nu mai suntem tineri, dragă. Vrem să te vedem așezată și fericită. Și vrem nepoți cât încă suntem tineri să-i putem bucura.”
„Asta e nebunie,” am spus eu. „Nu mă puteți șantaja să mă căsătoresc!”
„Nu este șantaj,” insista tata. „Este, uh, o motivație.”
Am plecat din casa lor în acea noapte, incapabilă să cred ce se întâmplase. Îmi dăduseră un ultimatum, sugerând că trebuia să găsesc un soț în câteva luni sau să renunț la moștenire.
Eram supărată, dar nu din cauza banilor. Era vorba mai mult de principiu. Cum îndrăznesc ei să încerce să îmi controleze viața așa?
Timp de câteva săptămâni, nu le-am răspuns la apeluri și nu i-am vizitat. Apoi, într-o seară, mi-a venit o idee excelentă.
Mă întorceam acasă de la serviciu, gândindu-mă la grafice și termene, când l-am văzut. Un bărbat, probabil în jur de 40 de ani, stătea pe trotuar cu un carton pe care scria că cere bani.
Arăta rău, avea o barbă neîngrijită și purta haine murdare, dar în ochii lui era ceva. O bunătate și o tristețe care m-au făcut să mă opresc.
Atunci mi-a venit o idee. Era nebunească, dar părea soluția perfectă pentru toate problemele mele.
„Scuză-mă,” i-am spus bărbatului. „Poate o să ți se pară ciudat, dar… vrei să te căsătorești cu mine?”
Ochii bărbatului s-au mărit de uimire. „Îmi pare rău, ce?”
„Uite, știu că sună ciudat, dar ascultă-mă,” am spus eu, luând o gură adâncă de aer. „Trebuie să mă căsătoresc cât mai repede. Ar fi o căsătorie de conveniență. Eu îți ofer o locuință, haine curate, mâncare și niște bani. În schimb, tu doar ai trebui să pretinzi că ești soțul meu. Ce zici?”
El m-a privit mult timp și am simțit că crede că glumesc.
„Fată, ești serioasă?” m-a întrebat el.
„Complet serioasă,” l-am asigurat. „Eu sunt Maria, de altfel.”
„Ion,” a răspuns el, încă perplex. „Și chiar oferi să te căsătorești cu un bărbat fără adăpost pe care l-ai întâlnit acum?”
Am dat din cap.
„Știu că sună nebunește, dar îți promit că nu sunt un criminal sau ceva. Sunt doar o femeie disperată cu părinți care se bagă prea mult în viața mea.”
„Ei bine, Maria, trebuie să spun că asta e cea mai ciudată chestie care mi s-a întâmplat vreodată.”
„Deci, răspunsul e da?” am întrebat.
Se uită la mine o vreme, iar în ochii lui am văzut acea scânteie dinainte. „Știi ce? De ce nu? Am încheiat înțelegerea, viitoarea soție.”
Și așa, viața mea a luat o întorsătură pe care nu mi-aș fi putut-o imagina.
L-am dus pe Ion la cumpărături pentru haine noi, l-am făcut să arate decent la un salon, iar când am văzut ce bărbat chipeș ascunde sub toată mizeria, am fost surprinsă plăcut.
Trei zile mai târziu, l-am prezentat părinților mei drept logodnicul meu secret. Când am spus că erau șocați, era un eufemism.
„Maria!” a exclamat mama. „De ce nu ne-ai spus?”
„Păi, știți, am vrut să fiu sigură că e ceva serios înainte să spun ceva,” am mințit eu. „Dar eu și Ion suntem atât de îndrăgostiți, nu-i așa, dragă?”
Ion, trebuie să recunosc, a jucat minunat rolul. I-a fermecat pe părinții mei cu povești inventate despre iubirea noastră fulgerătoare.
O lună mai târziu, ne-am căsătorit.
Am avut grijă să semnez un acord prenupțial foarte solid, pentru cazul în care planul meu ar fi dat greș. Dar, spre surpriza mea, viața cu Ion nu a fost chiar așa de rea.
Era amuzant, inteligent și mereu gata să mă ajute prin casă. Am căzut într-o prietenie ușoară, ca doi colegi de apartament care trebuiau ocazional să se prefacă că sunt îndrăgostiți.
Totuși, era ceva care mă frământa.
De fiecare dată când îl întrebam pe Ion despre trecutul său, despre cum a ajuns pe străzi, se închidea în el. Ochii i se umpleau de umbră și schimba rapid subiectul. Era un mister care mă fascina și mă frustra în același timp.
Apoi, a venit ziua care a schimbat totul.
Era o zi obișnuită când m-am întors de la serviciu. Când am intrat în casă, o urmă de petale de trandafiri mi-a atras atenția. M-au condus în living.
Viziunea care m-a întâmpinat acolo m-a lăsat fără cuvinte. Întreaga cameră era plină de trandafiri, iar un mare inimă de petale era așezată pe podea.
Și acolo, în mijlocul tuturor, stătea Ion.
Dar nu era Ionul pe care-l cunoșteam. Fuseseră date uitării blugii și tricourile comode pe care i le cumpărasem.
În schimb, purta un costum negru elegant, care părea că a costat mai mult decât chiria mea lunară. Și în mâna lui ținea o cutie mică din catifea.
„Maria,” a spus el cu o voce calmă, dar cu un tremur în ea. „Te rog să mă ierți că nu ți-am spus adevărul până acum. Eu nu sunt cine pretind că sunt.”
„Eu nu sunt cine pretind că sunt,” a continuat el, cu o privire sinceră în ochi. „Mă numesc Andrei, nu Ion. Am fost nevoit să mă ascund de lumea mea trecută. Familia mea, compania mea, tot ce aveam, am pierdut totul din cauza unei greșeli mari pe care am făcut-o. Am ales să mă ascund pe străzi, pentru a evita să fiu recunoscut de cineva din trecut.”
Am rămas încremenită, incapabilă să respir. Tot ce știam despre Ion se destrămase în fața mea ca o fâșie de hârtie arsă. În schimb, stătea în fața mea un bărbat care nu avea nimic în comun cu imaginea celui pe care îl întâlnisem acum câteva luni.
„Am auzit despre planul tău, despre cum m-ai cerut în căsătorie pentru a-ți rezolva problemele. Și am fost de acord, pentru că, în ciuda aparențelor, nu am vrut să te las să te afli într-o situație dificilă. Dar, Maria, vreau să știi că am ajuns să te respect. Nu te mai consider un simplu partener de conveniență. Te iubesc.”
Lacrimile au început să-mi umple ochii. Cum putea să îmi spună asta acum, când am ajuns atât de departe cu planul meu? Cum să dau înapoi? Eram prinsă într-o capcană pe care tot eu am pus-o, iar acum mă simțeam pierdută.
„Cum ai ajuns să mă iubești?” am întrebat, cu o voce tremurândă. „După ce am făcut totul ca o tranzacție, ca un joc, cum ai ajuns să mă iubești?”
„Pentru că tu ai fost acolo pentru mine, Maria. Ai crezut în mine atunci când nimeni altcineva nu ar fi făcut-o. Ai văzut dincolo de exteriorul meu și ai fost dispusă să mă ajuți să renasc, chiar dacă era doar o convenție.”
Și atunci am înțeles. Toată acea „căsătorie de conveniență” nu fusese doar un act din partea mea. Într-un mod ciudat, am ajuns să cunosc o altă față a lui Andrei/Ion, o față pe care nu o așteptam. Poate că tot ce mi se întâmplase nu fusese un simplu compromis, ci mai degrabă o oportunitate de a învăța despre dragoste și despre ce înseamnă să te deschizi cu adevărat față de altcineva.
„Andrei,” am spus cu un zâmbet timid, „nu știu ce să spun.”
„Nu trebuie să spui nimic acum,” mi-a răspuns el, punând cutia cu inel pe masă. „Doar vreau să știi că nu ești singura care învață. Iar eu vreau să fiu acolo pentru tine, chiar și după toată această poveste ciudată. Ce părere ai?”
Am privit inelul, apoi am ridicat ochii spre el. Și am știut că, indiferent ce s-ar întâmpla, viața mea nu va mai fi niciodată aceeași.
„Andrei,” am spus eu, în sfârșit, cu o voce caldă, „cred că am găsit ceva mai mult decât am căutat.”
Și așa, viața mea a luat o întorsătură neașteptată, mai complicată decât credeam vreodată, dar într-un mod care m-a făcut să cred că, uneori, lucrurile cele mai imprevizibile sunt cele care contează cel mai mult.