Când fiica mea avea șase ani, mi-am pierdut soția, o durere care m-a marcat pentru totdeauna. La înmormântare, mi-am promis că îmi voi dedica viața creșterii fiicei noastre, oferindu-i toată dragostea și grija de care avea nevoie.
Am fost un tată devotat, dedicându-mi toată energia pentru ea. A crescut inteligentă, respectuoasă și amabilă, mereu gata să mă ajute, să învețe cu sârguință și să păstreze casa în ordine.
Apoi, într-o zi, a întâlnit un tânăr. Mi l-a prezentat, iar el părea un băiat serios, educat, amabil și preocupat de binele ei. Când mi-au spus că urmează să se căsătorească și că vor să locuiască împreună cu mine, am simțit o bucurie imensă.
Totuși, după căsătorie, lucrurile s-au schimbat. Ginerele meu a devenit distant, adesea morocănos și, uneori, chiar agresiv cu mine. Am încercat să nu las acest lucru să mă afecteze, de dragul fiicei mele.
Apoi mi-au propus să vând casa pentru a cumpăra una nouă în oraș. Am acceptat, dar am avut o condiție: ca apartamentul să fie trecut pe numele meu, pentru a-mi asigura că la bătrânețe nu voi ajunge pe stradă. Le-am promis că, după ce nu voi mai fi, casa va fi a lor.
Ginerele meu a izbucnit în furie, acuzându-mă că sunt zgârcit și suspicios. În ciuda reacției lui, am rămas ferm pe poziție. La scurt timp, fiica mea și el s-au mutat, lăsându-mă singur.
Am crezut că este doar o problemă de orgoliu și că timpul o va rezolva, dar au trecut luni și nu am mai primit nicio veste. În mintea mea, eram convins că nu va uita niciodată ziua mea de naștere.
De ziua mea de 60 de ani, m-am pregătit ca și cum urma să vină să mă viziteze. Am gătit mâncărurile ei preferate, m-am aranjat și am așteptat. Fiecare sunet de afară îmi dădea speranța că este ea. Dar ziua a trecut fără ca ea să îmi dea vreun semn. La final, am pus mâncarea deoparte, m-am schimbat și m-am dus la culcare cu lacrimi în ochi.
De atunci mă întreb: am rănit-o fără să vreau, sau poate prezența mea în viața ei nu mai are aceeași valoare?