Vântul, ca un păstor ceresc, împingea norii negri prin cer, iar aerul era brusc mirositor de ploaie.
În curte, pe o bancă neînsemnată lângă un pat de flori, o tânără stătea cu ochii închiși, plângând în liniște.
Părea că ploaia ce se apropia nu o speria deloc și era atât de cufundată în propria suferință încât nu observa nimic din jurul ei.
Primele picături mari de ploaie căzuseră deja pe asfalt, semn că o furtună se va dezlănțui în câteva minute.
Locuitorii din blocurile din jur se grăbeau să ajungă acasă pentru a nu fi prinși de vremea rea.
Nimeni nu observa fata singuratică și plângând, cu excepția femeii de serviciu, Doamna Mariana, care nu putea pur și simplu să treacă pe lângă ea.
„Hei, draga mea… De ce plângi? Ploaia e pe cale să înceapă, iar tu stai sub cerul liber… S-a întâmplat ceva?” întrebă ea, atingând mâneca străină.
„S-a întâmplat ceva, mătușă…” spuse fata printre lacrimi, privindu-o timid pe femeia de serviciu.
„Ei bine, lacrimile nu te vor ajuta în durerea ta… Mai ales acum, când începe ploaia… Vino cu mine în magazie și îmi poți spune tot acolo,” spuse Doamna Mariana, conducând-o pe fata plângândă spre subsolul unde avea o cameră mică amenajată pentru depozitarea echipamentului.
Odată ajunse acolo, femeia de serviciu punse mai întâi fierbătorul pe aragazul electric și își așeză musafira într-un scaun vechi din colț.
În acel moment, afară izbucni o adevărată furtună, cu tunete și fulgere tăind cerul.
Între timp, schimbarea de decor a fost benefică pentru fată, care încetase să plângă și o privea recunoscătoare pe Doamna Mariana.
„Ei bine, draga mea… Spune-mi, ce s-a întâmplat și cine te-a rănit?” întrebă femeia, turnându-i o cană de ceai fierbinte musafirei sale.
Fata oftă adânc, își șterse nasul și începu să își povestească istoria.
După cum se pare, străina se numea Diana și venise dintr-un sat îndepărtat, uitat de lume, din Munții Apuseni.
Diana era o orfană care își îngropase recent bunicul, singura familie pe care o avea.
În căutarea unei vieți mai bune, se mutase la oraș, unde găsise un loc de muncă la un depozit de alimente ca lucrătoare.
„Totul părea bine la început,” continuă Diana. „Deși era mult de muncă, eram bucuroasă că am unde să muncesc. Însă colegii mei… nu mă priveau cu ochi buni. Mă strigau „fata de la țară” și râdeau de mine. Mă simțeam mereu singură și parcă fiecare zi era mai grea decât cea dinainte.”
Doamna Mariana dădu din cap cu înțelegere. „Așa sunt unii oameni, draga mea. Nu te lăsa afectată de răutatea lor. Ce s-a întâmplat azi? Ai plecat de la muncă?”
Diana oftă adânc și își mușcă buza, încercând să își rețină lacrimile. „Astăzi șeful meu a venit și a început să țipe la mine, spunând că am greșit ceva în inventar. Nici măcar nu fusese greșeala mea, dar nu m-a ascultat. A spus că sunt nepricepută și că, dacă mai greșesc, voi fi concediată. În fața tuturor colegilor… Toți râdeau.”
Doamna Mariana clătină din cap. „Of, Diana, să știi că uneori oamenii uită să fie buni. Dar asta nu înseamnă că trebuie să îți pierzi încrederea. Ai plecat de acolo pentru că nu ai mai suportat?”
„Da,” răspunse Diana cu voce joasă. „Mi-am luat geaca și am ieșit pe ușă fără să spun nimic. Nu știu dacă voi mai avea curajul să mă întorc mâine.”
Femeia de serviciu îi puse mâna caldă peste a fetei. „Ascultă-mă, draga mea. Viața în oraș poate fi grea, mai ales când ești singură, dar nu trebuie să te lași învinsă. Întotdeauna există soluții. Poate că acest loc de muncă nu este pentru tine, dar vei găsi altceva, undeva unde vei fi apreciată. Iar dacă te întorci mâine, ține capul sus și nu le da satisfacția de a te vedea slabă.”
Diana ridică ochii spre Doamna Mariana, iar o scânteie de speranță îi lumină privirea. „Credeți că pot să fac asta?”
„Sigur că poți,” zâmbi femeia. „Ai trecut prin atâtea și ești încă aici, luptând. Asta înseamnă că ești puternică. Și dacă vreodată ai nevoie de cineva cu care să vorbești, să știi că mă găsești aici.”
Furtuna de afară începea să se domolească, iar cerul se lumina ușor.
Diana își termină ceaiul și se ridică de pe scaun. „Vă mulțumesc din suflet. Mi-ați redat curajul de a încerca din nou.”
„Cu drag, Diana. Ține minte, ploaia poate să spele durerile, dar tu ești cea care decide cum să continui după aceea.”
Diana plecă din magazia mică, iar când ieși afară, aerul proaspăt după ploaie îi păru că îi umple plămânii cu speranță.
În timp ce mergea spre casă, simți pentru prima oară că, indiferent cât de grea este viața, nu este singură. Cineva crezuse în ea, și asta era suficient pentru a face primul pas înainte.